*96. Povestea „Vulturului”.

Lia acceptă să rămână totuşi, în continuare, deşi se simţea oarecum stânjenită faţă de Lucian acum, că el aflase care-i erau sentimentele ce le avusese mereu faţă de el şi pe care încă le avea. Rămase totuşi, fără a intra în navă, aşezându-se pe trepte. Lucian luă loc lângă ea, zâmbindu-i admirativ.
- Deci, Luci, ce era atât de important, încât nu suferea amânare? îl îndemnă Lia să înceapă să povestească.
- Cu excepţia faptului că te iubesc şi că ţi-am găsit jurnalul, iar astfel am reuşit să aflu că, de fapt şi tu ţii la mine?
- Păi, da; cu excepţia acestor amănunte... Poţi trece peste ele?!
- Cred că da; pot, presupuse Lucian.
- Atunci, spune-mi, îl zori Lia.
- Păi... Nu ştiu cum sau cu ce să încep, replică el încurcat.
- De preferinţă, cu începutul, îi sugeră Lia.
- Cu începutul?! Bună idee, o aprobă Lucian îngândurat. Păi, să vedem... În cazul ăsta, ar trebui să stabilesc exact care ar fi începutul. În mare parte, e vorba despre domnul To Kuny.
- Ah, despre dânsul... se lămuri Lia într-o mică măsură.
- Da, întocmai, despre dânsul, întări Lucian. Ţi se pare interesant sau nu?
- Bineînţeles că e interesant!
- Încă vrei să pleci în oraş sau nu?
- Luci, vezi bine că stau aici, cu tine, aşa că spune-mi o dată!
- Desigur... Deci... începu Lucian. Luna trecută, de 1 aprilie a fost ziua dumnealui, iar datorită tabloului în care i-am pictat chipul, mi-am amintit vag unele lucruri referitoare la dânsul; ţi-am povestit atunci, imediat. Însă, în plus faţă de atunci, mi-am amintit multe alte amănunte. Spre exemplu, numele dânsului; pe când atunci îi ştiam doar iniţialele, P.V. Acum îi ştiu întreg numele.
- Serios? Şi care ar fi acesta? se prefăcu a nu şti Lia.
- Victor... Preda Victor, afirmă Lucian, iar Lia tresări la această afirmaţie a lui.
„Precis i-a zărit numele prin jurnalul meu, dacă l-a răsfoit mai mult, nu doar pe la început. Mă întreb ce altceva o fi aflat?! Ah, cum am putut fi atât de neatentă, încât să uit de jurnalul meu şi i-l las la îndemână?” se gândi Lia, apoi rosti cu voce tare:
- Victor?! Zău?! Frumos nume! Dar de ce eşti sigur că acesta ar fi numele dânsului?
- Păi... Sunt foarte sigur, afirmă Lucian. Vezi tu, săptămâna asta, mai exact luni, dar şi în alte zile, am fost la marele supercomputer şi am avut o „conversaţie” destul de interesantă cu acesta; bizară, dar deosebit de interesantă.
- Tu şi supercomputerul Proximei?! Nu mai spune, se miră ea, amuzată. N-aş crede! Poate Mihăiţă, nu tu...
- Păi, da... Ţi se pare ciudat?! Tot ce se poate să fie ciudat. Pentru că şi mie mi s-a părut astfel, mai ales că mi-a plăcut. Mi-a plăcut să colaborez cu supercomputerul. A fost foarte interesant. Tocmai de aceea am întârziat destul de serios în compania lui, cu mult după miezul nopţii, aproape în fiecare zi, săptămâna trecută. La un moment dat însă, nu ţi-aş putea spune cum anume s-a întâmplat, pentru că nici mie nu mi-am explicat încă, însă, după cum ziceam, supercomputerul mi-a afişat acest mesaj: „Pe suprafaţa Proximei a sosit o navă spaţială de pe Terra, cu trei persoane la bord.” Acesta era mesajul, deci, era clar că nu putea fi vorba despre nava noastră, „Pacifis”. Mi-am dat imediat seama cine ar putea fi cele trei persoane în cauză. Cine altcineva, dacă nu cei trei membri ai familiei Kuny?! Asta era clar! Deci, supercomputerul a confirmat bănuielile mele, pentru că eu am susţinut de la bun început că ei trei nu sunt localnici. Oricum, mai departe, cu greu am reuşit să aflu şi alte lucruri legate de acest eveniment, de la supercomputer. Anume, data terestră la care acea navă a ajuns aici. Şi era vorba despre duminică, 4 februarie 2080. Însă supercomputerul nu a binevoit să-mi afişeze numele persoanelor de la bordul navei, în schimb mi-a confirmat faptul că la bordul ei se aflase o persoană cu iniţialele P.V., adică, după cum mi-am amintit mai târziu, Preda Victor, alias, actualmente, To Kuny. Şi singura informaţie utilă pe care am mai reuşit s-o aflu de la supercomputer a fost denumirea navei cu care au sosit cei trei aici, anume „Vulturul”!
- „Vulturul”?! repetă Lia, oarecum tulburată.
- Da, asta a fost tot ceea ce am reuşit să obţin de la marele supercomputer. Cum, nu ştiu... Cert este că am reuşit. Şi nici nu aveam nevoie de mai mult. Denumirea acestei nave spaţiale, „Vulturul”, m-a determinat să-mi amintesc brusc totul. Ştii, discuţia aceea cu dom’ director, despre care ţi-am vorbit...
- Îmi amintesc, spuse Lia. Când ai absolvit Institutul...
- Exact, o aprobă Lucian. Acea discuţie. Şi cum proiectul meu de diplomă era „Pacifis”, dom’ director a găsit de cuviinţă să-mi vorbească despre proiectul dumnealui de diplomă, care fusese tot o navă spaţială, denumită „Vulturul”. Deci, am făcut legătura dintre dânsul şi nava „Vulturul”. Mă întrebam totuşi ce căuta oare nava domnului director pe Proxima; ba mai mult chiar, fără dom’ director?! Însă curând după aceea, mi-am amintit detaliat, aproape cuvânt cu cuvânt, discuţia avută atunci cu dom’ director şi m-am lămurit, în totalitate! Complet! Nava spaţială „Vulturul”, proiectul de diplomă al domnului director Traian Simionescu, directorul Institutului Astronomic... Ca şi în cazul „Pacifis”-ului, nava dumnealui n-a rămas în stadiu de proiect, pe hârtie. A fost construită şi programată pentru o misiune de o importanţă deosebită; o misiune spre... planeta Proxima! Iar comandantul acelei misiuni ar fi trebuit să fie... povesti Lucian, dar se opri brusc, încruntându-se, îngândurat.
- Luci, ce este? Nu-mi mai povesteşti? îl trezi Lia din gânduri.
- Ba da, imediat... La naiba! Dom’ director...
- Ce-i cu dânsul?
- Dânsul trebuia să fie comandantul acelei misiuni, a navei dumnealui, „Vulturul”, îşi aminti el.
- Şi?! păru Lia nedumerită.
- Şi... Asta mă pune serios pe gânduri. Prea multe coincidenţe deodată! Pe de o parte, „Vulturul” – proiectul dumnealui de diplomă, misiunea spre Proxima, a cărei comandant trebuia să fie... Pe de altă parte, „Pacifis” – proiectul meu de diplomă, aceeaşi misiune spre Proxima, eu comandantul... Şi atunci?! Oare chiar n-a intervenit dânsul cu nimic pe lângă Comisie, să aranjeze astfel încât eu să fiu numit în funcţia de comandant, doar pentru că eram preferatul dânsului? Chiar a făcut asta?!
- Luci, iar începi?! Nu te mai chinui! Credeam că ai depăşit faza asta. Sunt convinsă că n-a fost aşa. Îmi pare rău pentru ce ţi-am spus anul trecut. Mi-am cerut scuze, de mai multe ori chiar...
- Nu, Lia... Nici tu n-ai priceput nimic... Nu-i din cauza a ceea ce ai spus tu! Întotdeauna am avut această bănuială şi n-am reuşit încă să scap de ea; e prezentă în mintea mea. Pe naiba! Dacă dânsul chiar a făcut asta, n-am să-l iert niciodată, spuse Lucian, ridicându-se în picioare de pe treptele navei.
- Luci, calmează-te, te rog, încercă Lia să-l liniştească, ridicându-se la rândul ei de pe treptele navei albastre şi apropiindu-se de colegul ei. Nu vorbi astfel! Nu era nimic rău în faptul că domnul director te considera favoritul dânsului. De-a lungul acestor ani, am avut ocazia să te cunosc destul de bine şi pot spune că-l înţeleg perfect! Şi n-ar fi nimic rău nici dacă dânsul ar fi încercat să intervină în vreun fel în favoarea ta. Dar nu cred că a făcut acest lucru, pentru că tu n-ai nevoie de favoruri din partea nimănui, nici măcar din partea dânsului...
- La naiba! repetă Lucian furios, fără a ţine cont de prezenţa Liei sau de ceea ce-i spusese ea; lovi cu pumnul în corpul albăstrui, metalic, al navei sale, care-i răspunse cu un sunet surd. Nu vreau să fiu considerat ceea ce sunt doar datorită intervenţiilor domnului director, îşi justifică el reacţia.
- Nimeni nu te consideră astfel, încercă Lia să-l convingă.
- Nimeni?! Probabil, doar eu... Dar tu nu înţelegi... Chiar şi cu „Pacifis”, tot dânsul s-a implicat şi atunci, pentru obţinerea fondurilor necesare realizării ei, altfel, eu, Alex şi Nis, de unde am fi avut atâţia bani, câţi ne-ar fi fost necesari?! Niciodată n-am fi reuşit să strângem suma respectivă, fără dom’ director, fără ajutorul dânsului.
- Aşa... Bine! Deci, s-a implicat mult, pentru obţinerea fondurilor necesare construcţiei navei „Pacifis”, pentru finanţarea proiectului tău. Şi?! Crezi că ar fi procedat greşit?!
- Probabil că nu, murmură Lucian îngândurat.
- Luci, chiar nu era nimic greşit în toate astea, aşa că, repet, calmează-te! În plus, te-ai abătut de la subiect. Parcă nu depre domnul director era vorba, ci despre domnul To Kuny. Parcă despre dânsul doreai să-mi spui ceva foarte important, îi aminti Lia, sperând să-l îndepărteze de subiectul legat de domnul director Traian Simionescu.
- Aşa e. Scuză-mă... Dar cred că am să intru puţin în navă. Am nevoie de un pahar cu apă... Mai vorbim după aceea.
- Vin cu tine, în navă, spuse Lia grăbită, pornind în urma lui, spre intrarea în „Pacifis”. La nevoie, ne putem continua şi acolo discuţia.
Deci, amândoi intrară în nava albastră. Pe puntea principală nu erau nici roboţii, nici căţelul. După ce bău o cană de apă rece, Lucian se aşeză pe un scaun. Lia îi urmă exemplul, adică, luă şi ea loc pe un scaun, în apropierea lui.
- Deci, unde rămăsesem?! Îmi spuneai despre domnul To Kuny, începu Lia. Îmi mai povesteşti despre dânsul sau nu?!
- Da, sigur... Domnul Kuny, mai bine zis, Victor. Preda Victor. Şi nu s-ar putea să nu dau din nou peste dom’ director. Pentru că Victor era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui dom’ director, aşa mi-a spus dânsul, atunci, demult, când am avut acea discuţie, după ce am absolvit Institutul. Deci, domnul Kuny... Victor... Şi dânsul trebuia să facă parte din echipajul navei „Vulturul”, în misiunea spre Proxima, misiune care deja devenise oficială. Aidoma misiunii noastre, fusese pregătită până la cel mai mic amănunt şi chiar anunţată data lansării...
- Luci, scuză-mă că te întrerup, dar... Zici că ţi-ai amintit tot ceea ce ai vorbit cu domnul director. Atunci, ştii şi care ar fi fost ceilalţi membrii ai echipajului „Vulturului”?
- Da, mi-am amintit şi acest lucru. Trebuia să fie zece, fără doamne sau domnişoare, deci, doar domni, fără fete... Mulţi dintre membrii echipajului de atunci sunt părinţii unora dintre colegii noştri. Chiar şi tatăl meu...
- Vrei să spui, domnul Enka?
- Da, blondul meu cel enervant... surâse Lucian, cu amărăciune. Şi să ştii, nu-l urăsc!
- Am înţeles asta, Luci, îl asigură ea.
- Ce ciudat! Tocmai mi-am dat seama că mi-e dor şi de blondul ăla, mult de tot, oricât aş încerca să neg asta... Mi-e dor de el, de tot ce ţine de el; de blândeţea lui, de nepăsarea lui, de felul lui de a fi, atât de liniştit; întotdeauna îmi doream să fiu ca el, dar n-aş fi putut reuşi, în nici un caz...
- Bineînţeles că ţi-e dor de dumnealui, doar e tatăl tău, întări Lia.
- Mda... Oricum... Deci, echipajul „Vulturului” ar fi fost format din: domnul director Traian Simionescu; domnul profesor-instructor Eugen Manea; domnul Preda Victor – alias To Kuny; chiar şi acel misterios domn Pavel V., adică Pavel Velcescu, despre care ţi-am mai vorbit; domnul Henry Harris, tatăl lui Nis, care nu e deloc atât de înalt precum lunganul nostru; după cum am mai spus, tatăl meu, Iulian Enka, blondul; tatăl Mariei, un om minunat, domnul Andrei Stoica, care nu-i deloc atât de scund ca blonduţa noastră; tatăl doamnei doctor, tot medic şi dânsul, domnul Sergiu Stejăran şi alţii doi: domnul Cosmin Savu şi domnul Dorin Damian, despre care dom’ director mi-a vorbit destul de mult. Eu personal nu-i întâlnisem dintre aceştia zece decât, evident, pe tatăl meu, blondul, pe dom’ director, pe dom’ profesor Manea şi pe tatăl lui Nis... Mai târziu, înainte de plecarea în misiune, l-am cunoscut destul de bine şi pe tatăl blondei, domnul Andrei, după cum am spus, un om cu adevărat minunat! Despre ceilalţi mi-a vorbit destul de mult dom’ director, în special despre Preda Victor şi Pavel Velcescu.
- Tatăl tău nu ţi-a vorbit deloc despre toate astea?
- Blondul?! Nu. De fapt, deloc. Niciodată. Dar, nici măcar nu l-am întrebat vreodată... Şi totuşi, ştii că ai dreptate; nici el n-a adus niciodată vorba despre aşa ceva. Oare de ce?! Tatăl meu ar fi trebuit să fie informaticianul echipajului, pentru că el e priceput la computere, ceva gen Mihăiţă al nostru, exceptând partea cu luptele, pentru că blondul meu nu se pricepe deloc la aşa ceva, de aceea nici n-ar fi fost şi şeful securităţii echipajului.
- Păi, cine s-ar mai pricepe, cu excepţia campionului nostru?! Deşi... Dacă mă gândesc mai bine... Tu, afirmă Lia.
- Eu?! Aş... zâmbi Lucian. Vrei o cafea?! o întrebă el, pe neaşteptate.
- Cafea?! se miră ea. E cam târziu pentru o cafea; e deja seară. În plus, cred că m-am ameţit destul cu şampania.
- Tocmai, cafeaua te va ajuta să te trezeşti definitiv, aduse el un argument solid în favoarea propunerii lui.
- Fie, acceptă ea. O cafea mică. Şi cred că s-ar potrivi încă o feliuţă de tort.
- Sigur. Aşteaptă-mă! Aduc imediat cafelele, spuse el, ridicându-se de pe scaun, pornind în direcţia bucătăriei, pentru a pregăti cafeaua.
Reveni în scurt timp şi-şi servi atent colega, care-l privi admirativ. Şi chiar nu regreta deloc că-i acceptase prietenia. La urma urmei, un tip ca el merita mai mult decât doar puţină prietenie, chiar şi din partea ei.
- Tatăl tău obişnuia să gătească des, ca tine? îl întrebă Lia, în timp ce-şi sorbea cafeaua.
- Blondul?! Nu, deloc. Niciodată!
- Şi atunci, tu cum te-ai deprins?
- Păi, eu... Nu ştiu cum. Pur şi simplu, mi-a plăcut şi am învăţat singur, pentru că m-am simţit atras... Nu-mi explic de ce!
- Aha; cam la fel ca şi cu matematica ta, se dumiri ea.
- Nu chiar; deşi, într-un fel, poate... Vezi tu, matematica a fost pentru mine... Prima mea mare iubire, declarată, pe faţă, fără ocolişuri, încă de când eram mic, afirmă el.
- Zău?! Frumos spus... Şi care ar fi fost a doua?
- A doua?! N-am să-ţi răspund la asta, zise el, fixând-o cu privirea-i ageră, surâzător.
„Ah, cât este de frumos! Don Juan... Afurisitul! Chiar este frumos. Înţeleg perfect de ce toate fetele îşi pierdeau capul după el; hmm, chiar şi eu... Cred că întotdeauna am înţeles asta... Dar eu sunt norocoasa de care el s-ar fi îndrăgostit, sau cel puţin aşa susţine el. Sper să nu fie doar o minciună de-a lui, menită să mă amăgească, să mă cucerească şi pe mine de partea lui...” se gândi Lia, gândurile fiindu-i întrerupte de unul dintre roboţi, care sosise pe puntea principală, cu dalmaţianul Spot.
- Ce-i, Felix? îl întrebă Lucian.
- Nimic. Aş dori doar să ies cu Spot afară, pentru plimbarea de seară. Se poate?
- Bineînţeles, afirmă Lucian. Aşa, deci, pezevenghiule... i se adresă apoi căţelului, pe care-l mângâie, fiindcă dalmaţianul venise lângă el. Mergi afară, cu noul tău prieten, Felix?
Evident că Spot nu-i răspunse nimic, ci doar dădu fuga până la Lia, pentru a fi alintat şi de ea. În schimb, îi răspunse robotul, cu o nouă cerinţă:
- Ar mai fi ceva...
- Spune, îl îndemnă Lucian.
- Dacă rămâneţi voi doi aici, în navă, ar putea ieşi şi Robby, cu mine şi cu Spot?
- Dacă ar putea?! Da, desigur. De ce nu? fu de acord Lucian. Puteţi ieşi toţi trei. Rămân eu cu Lia în navă, cel puţin până vă întoarceţi voi.
Cum primise acordul lui Lucian, Felix îl înştiinţă pe Robby, care apăru de îndată. Şi toţi trei părăsiră interiorul navei albastre, unde rămaseră doar Lucian şi Lia.
- Se pare că roboţii chiar l-au îndrăgit pe Spotty, remarcă Lia.
- Bineînţeles, o aprobă Lucian. Cine nu l-ar îndrăgi?! Chiar şi nişte roboţi...
- Deci, îmi mai povesteşti ce s-a întâmplat cu „Vulturul” sau nu? încercă Lia să revină la subiectul anterior.
- Imediat. Deocamdată... Nu ţi-e foame?
- Foame?! repetă ea întrebător.
- Da... Sper că ştii ce-nseamnă a-ţi fi foame, surâse el. Iar dacă îţi este, am putea servi ceva, la bucătărie, îi sugeră apoi.
- Cum aşa?! După cafea, mă inviţi să servesc ceva? N-ar fi trebuit înainte?
- Poate. Dar n-are importanţă! Ce dacă le-am inversat?! E mai interesant aşa; doar nu trebuie să respectăm un ritual anume. Nu-ţi fie teamă, nu vei păţi nimic, deci, sigur nu te vei îngrăşa. Şi ne putem continua discuţia acolo, la bucătărie.
- Bine, aprobă ea şi se ridică de la masă, îndreptându-se spre bucătărie.
Lucian porni şi el spre bucătărie, luând ceştile goale, pentru a le curăţa. Ea se aşeză la masă, în timp ce el puse la loc ceştile curate, apoi se apucă să cureţe vreo câţiva cartofi.
- Ce faci? îl privi Lia nedumerită.
- Păi, roboţii nu sunt aici, au ieşit cu Spotty afară, aşa că mă descurc singur. Şi nu vreau altceva, decât nişte cartofi prăjiţi, pai, favoriţii mei... Tu preferi altceva?! Spune-mi doar şi-ţi pregătesc imediat, orice doreşti!
- Nu, e bine astfel; nu am pretenţii. Doar să nu te deranjezi prea mult.
- Să mă deranjez?! Parcă doar ce am stabilit mai înainte că-mi face plăcere să gătesc, oricând, deci, nu mă deranjează deloc. În plus, cartofii prăjiţi sunt foarte uşor de făcut.
- Şi crezi că ai putea să-mi şi povesteşti, în timp ce te ocupi de cartofii ăia?
- Evident, nici o problemă. Se poate.
- Iar eu, ce trebuie să fac?
- Tu?! Nimic. Doar să mă asculţi.
- Ah... Bun. La asta mă pricep, afirmă ea, surâzătoare. Chiar nu ai nevoie de ajutor?
- Nu! Mă descurc singur. Doar n-ai uitat ce-ai păţit data trecută, când ai vrut să mă ajuţi, tot cu cartofii, îi aminti Lucian.
- Ştiu. M-am tăiat la deget atunci. Crezi că s-ar putea repeta şi acum acelaşi lucru?
- Păi... da! S-ar putea repeta. Eu n-aş vrea să aflu, afirmă Lucian, după ce privi o clipă spre ea.
- Bine, răule! Ocupă-te doar tu de cartofi, dacă n-ai nevoie de ajutor! Însă povesteşte-mi odată ce s-a întâmplat mai departe.
- Bine... Deci... reluă el de unde rămăsese. Misiunea spre Proxima a navei spaţiale „Vulturul” devenise oficială. Însă cu puţin timp înainte de data lansării, pe când aproape se încheiaseră şi ultimele pregătiri, s-a întâmplat ceva neprevăzut, ce a determinat anularea misiunii.
- Anulare?! Direct anulare?! se miră Lia. Nu amânare?
- Nu! Acel incident a pus capăt definitiv misiunii navei „Vulturul” spre Proxima şi visului domnului director de a zbura cu nava pe care o crease.
- Presupun că a fost o lovitură grea pentru domnul director.
- Într-adevăr, a fost, însă, în cele din urmă, s-a resemnat. În schimb, n-a participat niciodată, la nici o altă misiune spaţială. Şi dacă nu cumva nu a plecat în vreuna, de când am părăsit noi Terra, atunci, cu acea ocazie, a ratat unica şansă de a lua parte la o asemenea misiune spaţială.
- Vrei să spui că dânsul nu a fost niciodată într-o altă misiune?
- Exact; n-a fost, nici înainte de incidentul cu „Vulturul”, nici după aceea. Acela ar fi fost primul său zbor, prima misiune.
- Ce neplăcut! Mai ales pentru dânsul...
- Da, foarte neplăcut. De altfel, dom’ director n-a avut parte de o viaţă fericiă, plină doar de împliniri, cum ar fi înclinat oricine să creadă, văzându-l. Dar nu despre dânsul discutam...
- Aşa-i... Şi de ce a fost anulată misiunea navei „Vulturul”?
- După cum am înţeles de la dom’ director, mai mult datorită unor neînţelegeri majore survenite în cadrul echipajului, ai căror protagonişti au fost, în special, cei doi posesori ai iniţialelor P.V, adică Preda Victor şi Pavel Velcescu. În urma acestor neînţelegeri, echipajul s-a destrămat, iar misiunea a fost compromisă în totalitate, ireversibil. Ceea ce s-ar fi putut foarte uşor întâmpla şi-n cazul nostru, când cu reclamaţia aia a ta, către Comisia Disciplinară...
- Luci, nu-mi aminti!
- Bine. Îţi dai seama că nu vreau să-ţi reproşez nimic, cedă el. Şi într-un fel, poate ar fi fost mai bine dacă obţineai ceea ce ai solicitat, adică, destituirea mea din funcţie şi înlăturarea definitivă din echipaj...
- Tocmai ai zis că n-ai de gând să-mi reproşezi nimic, îi aminti ea.
- Da, exact. Mă gândeam doar că nu ne-am fi complicat atâta; rămâneam pe Terra, toţi şi poate ar fi fost mai bine; dar chiar n-are rost să mă gândesc la ce sau cum ar fi fost, pentru că e clar că nu s-a petrecut astfel, doar suntem aici, acum, normal...
- Întocmai, suntem... Deci, în cazul „Vulturului”, despre ce fel de neînţelegeri era vorba?
- Păi, fiecare dintre cei ce fuseseră desemnaţi ca membrii ai echipajului erau nişte specialişti desăvârşiţi, experţi în domeniul lor de activitate; deci, din acest punct de vedere, totul părea în ordine, nu existau probleme. Însă când se ajungea la partea cu prietenia dintre membrii echipajului, nu mai era nimic în ordine. De aici au pornit divergenţele, ce au condus în final la eşecul misiunii. Înţelegi acum de ce, tocmai de aceea, pentru ca noi să putem reuşi, v-am cerut de la bun început să fim uniţi, să ne înţelegem între noi, să nu ne certăm, în general, să fim buni prieteni; de aceea, nu tolerez cearta, pentru că n-ar conduce la nimic bun, în mod clar; ar complica doar totul.
- Adevărat, Luci. Aici ai dreptate, mereu ai avut, îl aprobă Lia. Până acum, a mers strună şi recunosc că în mare parte datorită ţie, mai ales că n-ai devenit cu timpul un înfumurat, din cauză că eşti comandantul nostru; altul în locul tău poate s-ar fi învăţat să fie strict, sever, nesuferit, să împartă doar ordine în stânga şi în dreapta.
- Hmm... Eu v-am zis că n-am să procedez astfel, pentru că nu vreau să devin nesuferit şi am încercat tot timpul să mă ţin de această promisiune. Sper că am reuşit, măcar să nu devin nesuferit.
- Chiar ai reuşit! Iar dacă lucrurile vor continua tot astfel, foarte probabil că vom reuşi până la capăt, tot datorită ţie.
- Bineînţeles că vor continua tot astfel; nu văd nici un motiv pentru a se produce vreo schimbare în acest sens. În ceea ce-l priveşte pe dom’ director, nu ştiu, cred că şi dânsul s-ar fi străduit să păstreze o relaţie amicală între membrii echipajului format atunci; nu-mi dau seama de ce n-a reuşit, pentru că nici dânsul nu este deloc autoritar, nesuferit; are o fire prietenoasă, să ştii.
- Da, cred că am remarcat acest lucru, în timpul pregătirii misiunii noastre. Şi totuşi, încă n-am înţeles de la tine ce s-a întâmplat de fapt între membrii echipajului „Vulturului”? Ce a fost atât de grav, încât a condus misiunea la un eşec, înainte de a fi început chiar?
- Păi... Poate componenţa echipajului n-a fost bine gândită. Nu din punct de vedere profesional, ci, după cum ţi-am spus, din cauza neînţelegerilor dintre membrii echipajului. Adevărul e că erau şi mulţi; zece, deşi... Însă... Vezi tu, înainte de această misiune, domnul Victor Preda şi domnul Pavel Velcescu au fost foarte buni prieteni, timp îndelungat, încă din copilărie. Până în momentul în care domnul Victor, adică domnul Kuny, a început să se împrietenească şi cu alţii. Dacă la început, domnul Pavel... Ah, e enervant! întrerupse el povestirea, justificând: Am să încerc să renunţ la atâţia „domnul”, deci, voi folosi doar prenumele celor implicaţi!
- Bine, Luci. Ai dreptate... Chiar e enervant să repeţi mereu, de atâtea ori, „domnul”... Renunţă, nu-i mai tot domni! E bine şi fără, doar cu prenumele dumnealor. Sunt sigură că nu se va supăra nimeni dacă vei continua să-mi povesteşti folosind doar prenumele celor în cauză.
- Bine. Deci, la început Pavel îi tolera pe cei cu care se împrietenise Victor pe parcurs, apoi, din momentul în care dânsul s-a împrietenit cu dom’ director, totul a luat o întorsătură neaşteptată! N-am înţeles ce anume avea Pavel împotriva lui dom’ director, însă pur şi simplu, nu-l suferea; deci, în nici un caz nu s-ar fi putut înţelege în cadrul echipajului, n-ar fi putut fi coechipieri, mai ales având în vedere că dom’ director ar fi trebuit să fie comandantul. Oricum... Deci, Victor se împrietenise cu dom’ director, iar Pavel Velcescu nu putea fi de acord cu această prietenie. I-a cerut clar lui Victor să aleagă cu care dintre ei doi să rămână prieten în continuare; cu dom’ director, sau cu dânsul, Pavel Velcescu?! Cu amândoi deodată ieşea din discuţie!
- Asta nu era deloc corect, replică Lia.
- Într-adevăr, nu era corect; asta, din punctul nostru de vedere. Nu ştiu cum considera atunci, în acel moment, Pavel că ar fi fost, deci, n-am să încerc să judec pe nimeni.
- Evident, nimeni n-ar putea fi judecat, nici Pavel, nici Victor, aprobă Lia.
- Întocmai, aprobă el, aşezând pe masă cartofii prăjiţi, fiindcă între timp îşi văzuse şi de cartofii lui, pe care-i terminase de prăjit; îşi servi atent colega, aşezându-se şi el la masă, lângă ea. Serveşte-te, te rog!
- Şi tu?
- Nu-ţi face griji în privinţa mea, n-am de gând să rabd de foame.
- Foarte bine. Şi poţi continua şi cu povestirea?
- Desigur, surâse el fermecător. Deşi la masă nu se vorbeşte, dar... Să trecem cu vederea peste acest amănunt, cu toate că nu sunt prost crescut, nici lipsit de bunele maniere, să ştii... Deci, Victor n-a ţinut cont de ceea ce i-a cerut Pavel, crezând poate că nu vorbea serios. Prin urmare, Victor a continuat să fie totuşi prieten cu dom’ director, sperând că nu va pierde nici prietenia lui Pavel. Însă s-a înşelat. Căci, din acel moment, Pavel l-a considerat pe Victor drept cel mai mare duşman al său.
- Chiar aşa; nu-l suporta deloc pe domnul director acel Pavel?
- Nu ştiu. Aşa se pare. De fapt, dacă mă gândesc bine, nici măcar tatălui meu, blondul, nu prea-i plăcea de dom’ director şi probabil că nici lui nu-i surâdea ideea ca dânsul să fie comandantul. Însă blondul meu nu era chiar atât de înverşunat împotriva lui dom’ director, cum era Pavel. Pentru că Pavel nu s-a mulţumit doar cu atât. A vrut să se răzbune pe Victor, pentru alegerea pe care acesta o făcuse; de a rămâne prieten cu dom’ director.
- Luci, parcă stabilisem, fără „domnul”.
- Aşa-i, dar în cazul domnului director, n-am ce face! Nu ştiu, nu i-aş putea spune pe nume, Traian... Mi s-ar părea cel puţin ciudat, deşi, uite, deja i-am spus acum şi chiar mi se pare ciudat, foarte ciudat! Oricum, eu nu-i spun „domnul”, ci „dom’ director”.
- Ai dreptate, îl aprobă Lia. Atunci continuă, cum crezi tu că ar fi bine.
- N-am înţeles prea bine de la dom’ director cum anume a plănuit Pavel să se răzbune pe Victor. Însă se pare că i-a întins acestuia o cursă, în care Victor a căzut fără să-şi dea seama, fără măcar a bănui ceva în acest sens. Nu ştiu cum sau ce anume o fi făcut, însă se pare că Pavel i-a înscenat ceva lui Victor, o înscenare în urma căreia Victor s-a ales cu o acuzaţie destul de gravă, deşi era absolut nevinovat. A fost însă arestat, găsit vinovat şi condamnat la închisoare pe viaţă, fără a fi avut parte de un proces corect, de martori sau avocaţi care să-l reprezinte şi să-i susţină nevinovăţia. Totul a fost apoi muşamalizat, trecut sub tăcere. Iar lui Victor i-au fost refuzate toate cererile. Nu i s-a permis să primească nici măcar vizite sau pachete, iar prietenii, cunoscuţii şi rudele sale au fost total dezinformaţi. Dom’ director a încercat să-l ajute cu ceva, însă n-a reuşit absolut nimic. Nici dânsul, nici altcineva. Şi acesta a fost motivul care a dus la anularea misiunii navei „Vulturul”.
- Vrei să spui că domnul Kuny chiar a fost condamnat şi închis?
- Da. Cel puţin aşa mi-a spus dom’ director. Dacă m-ar fi minţit cumva cu ceva, nu ştiu. Dar nu cred să mă fi minţit; n-ar fi avut motive.
„Deci, totuşi, n-a citit toate astea din jurnalul meu. Poate chiar i-a povestit domnul director şi i-a arătat imagini, aşa cum susţine, iar el şi-a amintit acum toate acestea.” se gândi Lia.
- Nici eu nu cred că domnul director te-ar fi minţit. De ce-ar fi făcut aşa ceva?! Dar, dacă domnul Kuny a fost condamnat, pe baza acelei false acuzaţii, cum a ajuns totuşi pe Proxima? Şi nava spaţială „Vulturul”, cum a ajuns aici, dacă misiunea ei a fost anulată? Sau nu ţi-a mai povestit domnul director?
- Ah, ba da, mi-a povestit, bineînţeles. Mi-a arătat şi acele imagini de care mi-am amintit brusc, datorită portretului domnului Kuny, pe care i l-am pictat de ziua dumnealui.
- Luci... Fără „domnul”, îl întrerupse Lia, amintindu-i acest amănunt.
- Ai dreptate. Domnului Kuny îi pot spune pe nume, Victor. Deci, Victor a fost închis cu puţin timp înainte de începerea misiunii, iar acest lucru a dus la renunţarea definitivă la misiunea respectivă.
- Scuză-mă că te întrerup din nou, dar de moment ce misiunea devenise oficială, ce motivaţie a anulării ei i s-a oferit presei?
- Bineînţeles că nu s-a spus adevărul. Mi se pare că, după cum mi-a spus dom’ director, totul a fost pus pe seama unor defecţiuni majore ale navei „Vulturul”, descoperite la timp, la ultima verificare, care ar fi făcut imposibilă lansarea ei. Iar dispariţia lui Victor a fost pusă sub tăcere, evitându-se pe cât posibil producerea unui scandal de proporţii. Astfel, Victor a rămas închis, fără să se afle acest amănunt.
- Dar familia dumnealui n-a intervenit în nici un fel?
- Familia lui Victor consta în acel moment doar din soţia lui, fiindcă Victor se căsătorise cu numai vreo 5-6 luni înainte de a fi arestat, iar celor ce l-au arestat nu le-a fost greu s-o intimideze, s-o determine să nu insiste în a afla ce se petrecuse de fapt cu soţul ei, mai ales că dânsa era însărcinată. Iar Victor nu avea alte rude apropiate, care să se intereseze atât de mult de soarta lui.
- Soţia lui era însărcinată?
- Da... Deci, copilul dumnealui s-a născut când dânsul era în închisoare; nu l-a văzut niciodată.
- Ah, copilul... Ce dureros pentru dânsul, murmură Lia îngândurată, continuând ideea în gând.. „Deşi m-a cunoscut acum, pentru că eu sunt acel copil...” Şi atunci, dacă Victor a fost închis, nu înţeleg, cum a ajuns totuşi cu „Vulturul” aici, pe Proxima?
- Cum a ajuns?! Nefiind un element rău, care să provoace neplăceri, datorită comportamentului său, după câţiva ani de detenţie, lui Victor i s-a permis să părăsească ocazional penitenciarul de maximă siguranţă, sub escortă, pentru câteva zile, de obicei, de sărbători. Câteva zile de aparentă libertate, fiind totuşi urmărit îndeaproape. Într-una dintre aceste „permisiuni”, Victor l-a vizitat pe dom’ director, nu pentru mult timp. Supraveghetorii lui Victor căpătaseră deja încredere în el, nu era o persoană care să le creeze neplăceri sau dificultăţi. În mai 2070, în cursul unei asemenea „permisiuni” de câteva zile, înţelegându-se cu cei ce-l supravegheau să-i acorde mai multă „libertate”, a pus la cale plecarea, probabil demult plănuită totuşi, până la cele mai mici detalii.
- Iar supraveghetorii dânsului au fost de acord? întrebă Lia.
- Se pare că da. Cunoscându-l bine pe Victor, i-au acordat încredere, dânsul motivând că intenţionează să-şi viziteze familia, fără a face nimic rău; doar nu era să spună şi despre planul său de a părăsi suprafaţa Terrei pentru totdeauna, poate, după cum se gândea dânsul. Se pare că într-una dintre zilele acelea era şi aniversarea fiicei sale, care împlinea cinci ani, deci, supraveghetorii au fost înţelegători.
- Fiicei?! îl întrerupse puţin Lia.
- Da. Victor a avut o fiică; ea se născuse în timp ce el era închis. O fiică pe care nu o văzuse niciodată; o fiică pe care intenţiona s-o viziteze cu acea ocazie şi să o vadă pentru prima oară.
„Acea fiică sunt eu.” se gândi Lia, amintindu-şi câteva secvenţe din trecut, de la ziua ei, când împlinea cinci anişori şi primise în dar de la „unchiul Victor” acea păpuşică atât de dragă ei. „Ah... Şi Spotty tocmai mi-a distrus înregistrările făcute tocmai la acea aniversare de atunci, de la 5 ani; sper, într-adevăr, să mai am copii acasă după acele înregistrări, n-aş vrea să le pierd pentru totdeauna...”
- Lia, mă mai asculţi? o întrerupse Lucian din gândurile sale, observând acel moment de neatenţie din partea ei.
- Da, desigur, tresări ea. Continuă...
- Nu aici. Pentru că m-am săturat între timp. Tu?!
- Ai dreptate. Şi eu, afirmă ea; în timp ce discutaseră, deşi, de fapt, mai mult el vorbise, consumaseră aproape toţi cartofii pai.
Reveniră pe puntea principală, bineînţeles, doar după ce Lucian terminase de făcut ordine la bucătărie. Iar pe puntea principală, în aşteptarea căţelului şi a roboţilor, Lucian îşi reluă povestirea:
- Deci, Victor a pus la cale plecarea sa în timpul acelei permisiuni. Aflase de la dom’ director că nava „Vulturul” fusese abandonată exact în stadiul în care fusese înainte de anularea misiunii şi în acelaşi loc. Nu i se operaseră modificări faţă de atunci, nava neavând, evident, defecţiuni, nici măcar minore, deci, plecarea spre Proxima i se părea lui Victor o soluţie mult mai rezonabilă decât întoarcerea în detenţie. În cursul acelor două zile libere, de fapt, mai mult în cursul nopţilor, strecurându-se neobservat, căci cunoştea destul de bine Institutul, a transportat tot ceea ce i s-a părut necesar pentru o călătorie spre Proxima, la bordul navei „Vulturul”. Şi erau destul de multe lucruri, pentru că această călătorie fusese estimată că ar putea dura în jur de vreo 9-10 ani, doar dus; întors ar fi durat încă atât. Totuşi, munca îi era uşurată simţitor, deoarece la bordul navei se aflau deja destul de multe lucruri necesare misiunii, inclusiv produse alimentare, menite să asigure alimentaţia echipajului „Vulturului” de-a lungul întregii misiuni, ce ar fi trebuit să aibă loc, fiindcă acestea nu fuseseră luate de acolo, ci fuseseră lăsate la bordul „Vulturului”, aproape toate. Iar acest lucru nu putea fi decât în avantajul lui Victor. Alimentele era constituite din conserve şi substituenţi, care, depozitate în mod corespunzător nu se alterau deloc, atâta timp cât erau ambalate şi păstrate la rece, în vid, până în momentul în care erau despachetate. Odată scoase din depozit şi despachetate, acestea trebuie consumate în scurt timp, altfel devin toxice. Avem destui asemenea substituenţi alimentari şi la bordul navei noastre, desigur, pentru a înlocui unele produse ce nu le putem obţine în seră. Dom’ director m-a asigurat că sunt inofensive, deci, nu ne vor dăuna sănătăţii, având în vedere că nu conţin substanţe chimice nepermise; personal, utilizez foarte rar aceşti înlocuitori în prepararea hranei noastre, doar când nu am încotro...
- Bine, Luci, nu vorbeam despre asta...
- Da, scuze, m-am abătut de la subiect... Deci, faptul că lucrurile depozitate la bordul navei „Vulturul” pentru misiunea spre Proxima rămăseseră în mare parte acolo, era în mod cert în avantajul lui Victor. Se pare că dânsul şi-a vizitat totuşi fiica în timpul acelei permisiuni, văzând-o pentru prima oară, apoi, considerând că totul este gata, a luat cu sine doi copii, frate şi soră, pe numele lor Viorel şi Lucia, în vârstă de 4, respectiv 2 ani şi a plecat cu ei spre Proxima. Copiii sunt Nick şi Ly, desigur, însă ea nu este totuşi fiica lui adevărată.
- Deci, vrei să spui că, de fapt, domnul Kuny nu este tatăl nici unuia dintre ei?
- Nu! Nu este. Ly şi Nick nu sunt copiii dânsului. Pentru că domnul Kuny n-a luat-o cu sine pe fiica dumnealui, cea care împlinise 5 ani atunci.
- Şi cum de au ajuns totuşi exact aici, pe Proxima? se interesă Lia.
- Simplu. „Vulturul” era programat să ajungă aici. Iar cum datele nu i-au fost modificate, pilotul automat şi-a făcut datoria, uşurându-i munca domnului Kuny, adică, lui Victor.
- Pricep, îl aprobă Lia.
În acel moment se întoarseră cei doi roboţi de afară, împreună cu dalmaţianul Spot. Stătuseră destul de mult cu căţelul pe suprafaţa planetei. Lucian îşi întrerupse din nou relatarea, jucându-se cu căţelul său. Însă, evident că Lia se jucă şi ea cu Spot.
- Luci, trebuie să plec, îl anunţă ea, după un timp.
- Bine, acceptă el. Te conduc!
- Nu-i nevoie, se împotrivi ea. Poţi rămâne cu Spot.
- Lia, Spot rămâne cu roboţii, doar se înţeleg bine. În plus, de moment ce, indiferent de refuzul tău, te conduceam totuşi şi când nu eram prieteni, îţi închipui că tot astfel voi proceda şi acum.
- Mda, ştiu; tipic ţie... zâmbi ea şi nu se mai împotrivi. Eşti foarte insistent şi încăpăţânat!
- Hmm, sigur... Aşa m-ai etichetat de la bun început, de cum m-ai cunoscut, drept insistent şi încăpăţânat; am citit asta în foile din jurnalul tău, zâmbi el.
- Şi vrei să spui că n-ai fi aşa?
- N-am de gând să spun nimic... murmură el, zâmbind enigmatic, abia perceptibil.
Prin urmare, părăsiră puntea principală a navei albastre, îndreptându-se spre marele oraş artificial...