*92. Cititul foilor.

Lucian reuşi să ajungă la bordul navei sale de abia la ora 21.30. Aici fu întâmpinat de cei doi roboţi şi de dalmaţianul Spot, care nu adormise încă. Lucian întârzie doar preţ de câteva minute alături de aceştia, răstimp în care-şi dezmierdase căţelul şi aflase de la cei doi roboţi cum se descurcaseră în acea zi. Roboţii îl asigurară că nu întâmpinaseră nici un fel de greutăţi, totul decursese în mod normal.
Apoi Lucian se îndreptă spre rezerva sa, sub pretextul că ar fi obosit şi că dorea să se odihnească, deşi nu era obligat să se justifice în vreun fel sau altul faţă de cei doi roboţi. Evident, în realitate, era nerăbdător să citească filele pe care le rupsese din jurnalul Liei. Deci, se retrase, nu înainte de a-i servi căţeluşului său masa de seară, pe care acesta nu o refuză, mâncă pe ruptelea, deşi nu era flămând, fiindcă roboţii avuseseră grijă să nu-i lipsească nimic.
Ajuns în rezerva lui, se întinse pe salteaua ce-i servea drept pat, fără a se schimba încă de uniformă. Scoase din buzunarul din care le pusese, foile pe care le rupsese din jurnalul Liei. Le desfăcu, cu mare grijă, să nu cumva să le rupă şi se puse din nou pe citit. Şi o luă de la început, deci, reciti şi ceea ce citise mai devreme, însă, desigur, mai puţin tensionat. Încordarea însă creştea, pe măsură ce se apropia de ultimele rânduri pe care le citise de dimineaţă. Ajunse chiar şi la ultima frază, recitind-o şi pe aceea:
„După câte am înţeles de la fete, se pricepe şi la vorbe, răsuceşte cuvintele după bunul lui plac, ameţindu-le cu tot felul de vorbe dulci, bine meşteşugite, făcând ca totul să fie sau să pară a fi aşa cum zice el, fiind aproape imposibil să-l contrazici, să spui că n-ar avea dreptate.”
Acestea erau ultimele rânduri pe care le citise de dimineaţă. Urmau acum altele, al căror conţinut nu-i mai era deloc cunoscut. Iar cum în rezerva lui nu-l deranja nimeni, după un scurt oftat, reluă cititul:
„N-am înţeles prea bine cu ce se ocupă, ce anume este el în cadrul Institutului nostru, dar cu siguranţă e de o inteligenţă rar întâlnită, o mare speranţă de viitor pentru Institut, sau cel puţin aşa cred eu. Nu mi l-aş închipui ca pe un nepriceput, cel puţin în domeniul lui de activitate, oricare ar fi acela. Şi cu siguranţă că nu este un nepriceput, fiindcă dacă ar fi, n-ar avea ce căuta în cadrul Institutului, ar fi fost de mult izgonit, căci aici nu este tolerată incompetenţa. Iar în privinţa numelui său, are un nume superb, minunat, care se potriveşte întru totul cu el, cu descrierea, cu caracterul, cu temperamentul lui...”
Aici Lucian se opri din citit, cuprins de o emoţie puternică, doar urma să afle numele celui de care se îndrăgostise Lia, fiindcă ea îi dezvăluia şi numele în rândurile imediat următoare. Ce bine că rupsese aceste file! „Aha, deci, scrie şi care e numele tipului. Cine o fi?! Acum o să-l aflu, dacă-l cunosc sau nu...” se gândi el.
Apoi îşi aruncă din nou ochii spre pagina cu pricina şi imediat răsuflă uşurat, întreaga încordare, ca şi curiozitatea ce-l stăpâniseră până atunci dispărându-i brusc, o bucurie imensă luându-le locul. Dintr-o dată chipul i se destinse, inundat de o bucurie fără limite, căci, ceea ce urma era pe placul lui, deşi niciodată nu s-ar fi aşteptat să vadă acele rânduri în jurnalul Liei, scrise de mâna ei, rânduri ce-i aduseră fericirea, o fericire nebună, fiindcă mai departe scria:
„Cel de care m-am îndrăgostit fără voia mea, fără ca măcar să-l fi văzut vreodată, să-l fi auzit, ori să-l fi cunoscut, este un cavaler deosebit de frumos, un Don Juan ce dispare dintr-o dată, învăluit într-un mister total, când nici nu te aştepţi. Este singurul pentru care am simţit vreodată ceva, pentru care am aceste sentimente puternice, deşi nu l-am întâlnit personal. Este primul şi singurul de care m-am îndrăgostit, sper că şi ultimul... Se numeşte Enka Lucian...”
Mai departe, Lucian nu mai citi, nu mai putea citi, nu mai vedea nimic altceva în faţa ochilor, decât „Se numeşte Enka Lucian...”; era orbit de fericire, dar nici nu conta ce scria mai departe. Pentru el asta era tot, tot ceea ce dorea să ştie, ceea ce-l interesa mai mult decât orice, tot ceea ce conta... Să afle numele persoanei de care Lia era îndrăgostită. Nu şi-ar fi închipuit niciodată că ar putea fi chiar el acela! Era ca într-un vis, într-un vis frumos, din care nu s-ar fi trezit nicicând! Era beat de fericire!
Deci, care va să zică, culmea ironiei, ciudata soartă sau destinul, făcuse ca Lia să se îndrăgostească chiar de el, tocmai de el, fără a-l cunoaşte personal, înainte, deci, de a-l fi întâlnit... El zâmbi satisfăcut, pe deplin satisfăcut. Aflase ceea ce-l interesa, unicul amănunt care conta. Ştia sigur acum că Lia îl iubeşte, l-a iubit mereu, chiar dacă nu lăsa să se întrevadă această posibilitate, prin comportamentul ei agresiv faţă de el, totuşi îl iubea, poate chiar mai mult decât o iubea el pe ea, deşi asta i se părea de-a dreptul imposibil.
Ea scrisese acolo, în jurnalul ei, destul de clar, cu mâna ei, fără să-şi ascundă sentimentele, scrisese că se îndrăgostise de el înainte de a-l fi cunoscut sau întâlnit personal, numai din descrierile făcute de colegele ei... Lucian le mulţumi în gând colegelor Liei, pe care nici măcar nu le ţinea prea bine minte, dar asta nici nu avea mare importanţă pentru el, în acel moment. Îşi repeta în gând, plin de sine:
„Sunt eu! Eu sunt acela... Acum va trebui să-mi sucesc singur gâtul... Şi totuşi, ştiam, sau cel puţin bănuiam ceva în acest sens. Am ştiut! Sigur, ştiam că are totuşi şi pentru mine un loc în sufletul ei... Am ştiut întotdeauna, deşi aveam unele îndoieli. M-a derutat continuu cu refuzurile ei repetate, atât de categorice, însă simţeam ceva... Simţeam că trebuie să fie ceva, dar nu eram atât de sigur. Acum însă ştiu. Sunt foarte sigur! Acum, da, ştiu! Mă iubeşte! Nu mai încape nici o îndoială. Ea mă iubeşte! Mă iubeşte, mă iubeşte... Pe mine, pe mine, numai pe mine... Ea s-a îndrăgostit de mine, nu de altcineva, nu de altul, ci tocmai de mine! Doar de mine... Sper că încă mai este îndrăgostită de mine. Dacă era atunci, ar trebui să fie şi acum. Asta doar dacă nu şi-a schimbat sentimentele, cu timpul. Sper însă că nu s-a întâmplat acest lucru... Şi atunci, dacă e vorba despre mine, oare despre momentul în care ne-am întâlnit întâmplător pentru prima oară scrie în celelalte foi?!”
El nu-şi reveni repede din starea de euforie ce-l cuprinsese brusc. Iar când îşi reveni, privi spre foaia pe care o rupsese din jurnalul Liei, acea foaie în care se aflau rândurile ce-i aduseseră fericirea, certitudinea. Neîncrezător, îşi mai aruncă o dată ochii spre acele rânduri, să vadă dacă într-adevăr mai găseşte înscrisă acolo fraza aceea scurtă, ori i se păruse numai lui că s-ar afla acolo, scrisă de mâna Liei, pentru că aşa şi-ar dori el... Însă, iată, da, o găsi repede cu privirea lui cea ageră, de vultur... „Se numeşte Enka Lucian...” stătea negreşit înscris acolo, cea mai preţioasă informaţie pe care o aflase, scrisă chiar de mâna Liei, fără îndoială, nu încăpea nici un dubiu în această privinţă; dacă Lia scrisese astfel, însemna că aşa era!
Curios nevoie mare, Lucian desfăcu cu grijă şi celelalte foi pe care le rupsese din jurnalul colegei sale, pentru a vedea cum descria Lia momentul întâlnirii lor, poate va reuşi să afle astfel şi alte amănunte interesante, deşi până în acel moment aflase deja cel mai important lucru. Anume, Lia, cea pe care el o iubea atât de mult, cea care îl făcea să se simtă cum niciodată nu se simţise în prezenţa unei frumoase domnişoare, cea de care el se îndrăgostise de cum o văzuse, era şi ea îndrăgostită, tocmai de el, îl iubea, poate la fel de mult... Începu, deci, să citească celelalte foi:
„Azi l-am întâlnit întâmplător pe cel de care m-am îndrăgostit nebuneşte, fără să-l fi cunoscut dinainte. Acum însă, l-am cunoscut; astăzi! Şi într-adevăr, chiar este aşa cum mi-l imaginam. Nu m-a dezamăgit deloc, nu mi-a înşelat aşteptările...”
„Ia te uită, n-am dezamăgit-o... Chiar şi după ce m-a văzut. Deci, m-a plăcut!” se gândi Lucian, apoi continuă să citească, amintindu-şi amănunţit fiecare clipă a relatării despre care scrisese colega lui:
„Dar iată cum s-a întâmplat, deci, cum l-am întâlnit: Eu tocmai luasem o parte din fişele pacienţilor mei, destul de multe la număr şi le duceam spre noul meu cabinet, ce-mi fusese repartizat, mult mai spaţios şi mai bine dotat decât cel dinainte. Deodată, un tip neatent, ce venea din direcţie opusă, a dat buzna peste mine, împrăştiindu-mi toate fişele pe jos... Nu ştiu dacă a făcut-o intenţionat sau nu, însă nu mi s-a părut a fi fost cu intenţie. Era doar neatent, îngândurat. Imediat, s-a aplecat să mă ajute să strâng fişele şi a început să-mi ceară scuze pentru incident. Atunci, cu această ocazie, i-am auzit pentru prima oară glasul şi mi-a plăcut. Vocea lui blândă mi-a atras de îndată atenţia...”
„Ca să vezi... Îi place vocea mea şi eu nici măcar nu ştiam... Poate ar trebui să-i vorbesc mai des. Şi mai mult...” se gândi Lucian, apoi continuă să citească foile rupte din jurnalul personal al colegei sale, domnişoara consilier Lia, aflând astfel o parte din secretele ei:
„Atunci mi-am ridicat capul, pentru a-l vedea, spunându-i că nu face nimic, pentru că nici eu n-am fost prea atentă, ceea ce, în mare măsură, era adevărat. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar ca un făcut şi el şi-a ridicat capul spre mine în acelaşi timp, zâmbindu-mi discret, iar pentru o clipă privirile ni s-au întâlnit... De cum i-am zărit chipul plăcut, am ştiut... Mi-am dat imediat seama că era el, cel de care mă îndrăgostisem. Eram sigură de acest lucru! Arăta exact aşa cum mi-l închipuisem, dacă nu chiar mai bine. Colegele mele nu exageraseră deloc, cu nimic, în ceea ce-l priveşte, când mi-l descriseseră, cel puţin în privinţa înfăţişării lui. Nu ştiu dacă şi în celelalte privinţe procedaseră la fel de corect. De cum i-am zărit chipul şi mi-am dat seama că era el, inima a început să-mi bată tare, mai-mai să-mi spargă pieptul, însă am încercat să-mi păstrez calmul, să nu mă dau de gol faţă de el. Am continuat să strângem fişele de pe jos, care se încurcaseră rău de tot, nu mai erau într-o ordine anume, însă aveam timp să le descurc. Şi răbdarea necesară pentru această acţiune. La un moment dat, amândoi am încercat să ridicăm aceeaşi fişă, iar pentru o clipă, mâna lui a atins-o pe a mea, ceea ce a făcut ca emoţiile mele să fie şi mai puternice...”
Lucian îşi aminti cu plăcere fiecare moment al întâlnirii lor de atunci şi zâmbi, dându-şi seama că şi ea trecuse cam prin aceeaşi stare sufletească, emoţională, ca şi el, deşi atunci el nu şi-ar fi dat seama de acest lucru. Citi în continuare:
„După ce am terminat de strâns de pe jos toate fişele ce căzuseră, ne-am ridicat şi atunci am observat pe ecuson numele lui, Enka Lucian. Dar nici nu era nevoie să-i văd numele pe ecuson, doar îl recunoscusem, de cum l-am zărit. Şi corespundea aşteptărilor mele. Ah, în sfârşit, îl întâlnisem, îl cunoscusem personal! Poate că nu aşa cum mi-aş fi dorit, dar ce conta acest amănunt?! Ne ciocnisem doar, din grabă şi neatenţie, însă mi-a făcut plăcere să-l văd. Era chiar el... Când ne-am ridicat, am remarcat faptul că a căutat discret cu privirea ecusonul meu, să vadă cum mă numesc, însă eu nu purtam unul. Din politeţe, nu m-a întrebat direct care ar fi numele meu. S-a oferit să mă ajute să ducem fişele la locul lor, cerându-mi-le şi pe cele ce le strânsesem eu, însă l-am refuzat, spunându-i că mă descurc şi singură. Deşi refuzat, nu mi-a înapoiat fişele pe care le strânsese el şi a mers totuşi cu mine până-n dreptul cabinetului meu. Spera probabil să-mi vadă numele înscris pe uşă, dar nu s-a întâmplat aşa.... Seara, când mi-am terminat programul şi am ieşit din cabinet, era deja acolo, aşteptându-mă. Părea mirat că mă ocup de psihiatrie... Mi-a propus să mă conducă până acasă, dar n-am fost de acord. Însă din nou n-a ţinut cont de refuzul meu şi m-a însoţit. Pe drum mi-a cerut prietenia, însă l-am refuzat din nou, deşi nu asta aveam în gând. Nici nu-mi dau seama cum am avut tăria de a-i spune nu, însă cert este că l-am refuzat, ba încă foarte categoric. Părea dezamăgit de refuzul meu, probabil că nu era obişnuit să fie respins... Aş fi vrut totuşi să-i fi acceptat prietenia, însă poate că a fost mai bine că l-am refuzat, deşi... Ah, nu ştiu, nu-mi dau seama cum ar fi fost mai bine să fi procedat. Cert este că l-am refuzat! Probabil că nici el nu se aştepta la un refuz din partea mea, căci părea surprins de răspunsul primit. Dacă ar fi ştiut însă că sufletul meu era în contradicţie totală cu răspunsul pe care tocmai i-l dădusem...”
„Aşa e, dacă aş fi ştiut... Însă eu nici măcar nu-mi imaginam acest lucru...” îşi spuse Lucian în gând, întrerupându-şi pentru câteva clipe activitatea începută, aceea de a citi cele câteva foi pe care le sustrăsese din jurnalul colegei sale, Lia, activitate pe care o reluă în curând:
„Voi ţine minte mereu această zi, în care l-am întâlnit pe el pentru prima oară, nu o voi uita niciodată: Miercuri, 12 aprilie 2084! Este o zi foarte importantă pentru mine, sau cel puţin aşa o consider eu...”
Lucian reţinu cu plăcere acest amănunt: „Deci, consideră că ziua în care ne-am întâlnit pentru prima oară e o zi importantă pentru ea. N-aş fi crezut asta... Desigur, pentru mine era importantă; e normal ca eu s-o consider astfel, dar nu m-aş fi aşteptat ca şi ea...” Apoi citi mai departe:
„Joi, 13 aprilie 2084. În dimineaţa acestei zile am avut ocazia să aflu cât de insistent şi căpos poate fi Enka Lucian.”
„Eu, căpos?! Şi insitent?! Poate... Deci, încă de atunci mă considera o adevărată pacoste pe capul ei! Căpos şi insistent... Ce repede m-a etichetat!” se gândi Lucian.
„Probabil că este un tip răsfăţat de toţi, obişnuit să obţină cu uşurinţă tot ceea ce îşi doreşte, nu poate accepta refuzul... Pentru că, în această zi, când am ajuns la Institut, el era deja acolo, mă aştepta în dreptul uşii noului meu cabinet!”
Lucian zâmbi când citi aceste rânduri, pentru că îşi amintea că într-adevăr, aşa era. Venise de dimineaţă, foarte devreme şi se postase în faţa uşii cabinetului ei, pentru a o aştepta, de parcă era paznic acolo. Deja începuse să se gândească numai la ea, la chipul ei, deja îl obseda, încă de atunci...
„Am încercat să nu-l bag în seamă, dar aveam oare cu cine?! Fără acordul meu, a intrat cu mine în cabinet şi cu greu am reuşit să scap de el, cu puţin timp înainte ca primul meu pacient, programat pentru acea zi, la acea oră, să sosească.”
„Deci, o necăjeam încă de atunci... Ce pacoste eram!” se gândi Lucian, amuzat.
„Şi ca pentru a-mi dovedi că nu mă înşelasem în privinţa lui, deci, că într-adevăr era foarte insistent şi încăpăţânat, seara, când mi-am terminat programul, era din nou acolo, aşteptându-mă! Nu ştiu cum reuşise atât de repede, însă îmi aflase deja numele şi multe alte amănunte despre mine, ceea ce presupunea că avea vreo cunoştinţă destul de infuentă în cadrul Institutului nostru, o persoană importantă, care-i era fie rudă, fie prieten, sau ceva asemănător, o persoană care să-l fi ajutat să afle aceste detalii despre mine. Iar dacă nu, poate că este el expert în computere, de moment ce a reuşit să spargă codurile fişierelor secrete care conţin informaţii despre personalul angajat al Institutului.”
„Prima variantă era cea corectă, pentru că aveam un prieten influent în Institut, care m-a ajutat să aflu totul. Mai era şi ziua dânsului atunci...” se gândi Lucian la dom’ director. „Pentru că, eu, expert în computere, să sparg coduri de acces... Nu, în nici un caz! Poate Mihai, el o fi fost şi atunci expert în domeniu, doar că pe el nu-l cunoşteam în acea perioadă, să-l rog să mă ajute; nu m-ar fi refuzat, sigur m-ar fi ajutat, doar ştiu cum e campionul...” îşi mai spuse Lucian, apoi continuă să citească filele din jurnal:
„Nu ştiu ce intenţiona să-mi demonstreze prin asta, dar dacă dorea să mă impresioneze, nu i-a reuşit! Cel puţin, nu astfel! Nici nu avea nevoie de asemenea manevre pentru a impresiona, oare el nu-şi dădea seama?! Hmm...”
«Ca să vezi... Şi ea era dificilă, încă de atunci... Îmi ziceau bine Alex şi Nis, că nu e de nasul meu, să-mi văd de treabă... Psihiatru?! se strâmbau ei, sfătuindu-mă să nu mă încurc cu ea, că n-ar fi bine pentru mine...» trase Lucian concluzia.
„Deşi din nou n-am fost de acord ca el să mă conducă, n-am scăpat totuşi de el... A mers cu mine până acasă, încercând să mă convingă să-i accept totuşi prietenia, măcar pentru o perioadă, de probă, cum zicea el, însă eu m-am arătat de neînduplecat, m-am menţinut pe poziţie, deci, din nou l-am refuzat vehement, deşi... Uff, nu asta mi-aş fi dorit! În plus, i-am propus să renunţe definitiv la încercarea de a-mi câştiga prietenia, să nu insiste, că n-ar avea nici o şansă, deşi... Poate ar fi trebuit să-i acord, măcar o şansă, fie şi numai din simplă curiozitate. Aş fi vrut să văd cum ar fi reacţionat colegele mele când ar fi aflat că el mi-ar fi prieten; ceea ce ele nu reuşiseră, căci lor nu le propusese niciodată aşa ceva, afurisitul, să devină prieteni... Şi atunci, mie de ce mi-a propuse totuşi, cu atâta uşurinţă?! Hmm... Dar poate am făcut bine că l-am refuzat, deşi nu sunt absolut convinsă că am procedat într-adevăr corect. Ar fi trebuit să încerc să am şi eu un prieten, măcar de probă, mai ales că era vorba tocmai despre el. Însă l-am refuzat, foarte categoric! Fără a-i lăsa o altă posibilitate! Şi am procedat astfel mai mult pentru că...”
Aici se terinau foile pe care Lucian le rupsese din jurnalul colegei sale.
„Mai mult pentru că... Ce?! De ce?! De ce m-a refuzat oare atunci şi nu doar atunci?! A continuat să mă refuze mereu, ori de câte ori am încercat să mă apropii de ea, deşi, conform celor scrise aici, de mâna ei, era totuşi îndrăgostită de mine. Sau poate că nu era aşa, ci doar aşa îşi imagina ea. Şi m-a refuzat... Mereu... Încă mă refuză; şi acum... De ce?!” se născu astfel o nouă întrebare chinuitoare pentru Lucian, al cărei răspuns nu şi-l putea imagina. De ce îl refuza mereu, cu înverşunare, nu-l accepta niciodată, sub nici o formă?!
Lucian regretă că nu rupsese mai multe file, printre care să se fi numărat şi câteva dintre cele ce urmau acesteia, chiar dacă nu i-ar fi oferit o explicaţie clară asupra acestei noi probleme. Şi totuşi, poate mai bine că luase mai puţine, căci dacă ar fi rupt mai multe, riscul ca ea să fi observat lipsa acestora era mult mai mare. Pe când aşa...
Lucian citi şi reciti, de la început, toate cele câteva file pe care le rupsese din jurnalul personal al Liei, fiind absolut încântat de tot ceea ce era scris acolo, de mâna colegei sale, domnişoara consilier, dilema vieţii sale...