*102. Pariul. Cadoul.

Îl găsi pe Lucian acolo, pe puntea principală, tolănit leneş pe un fotoliu din apropierea pupitrului de comandă. Contrar obiceiurilor sale, stătea doar, nu făcea nimic...
- Salut, îşi anunţă ea prezenţa.
- Bună, îi răspunse el, ridicându-şi privirea, fiindcă până-n acel moment ţinuse ochii închişi, deşi nu dormea. Deci, ai venit totuşi, deşi spuneai că nu vei veni. Mă bucur că te afli aici. Şi ceilalţi doi?
- M-au condus doar până aici, cu un avion; acum cred că au plecat înapoi, spre oraş.
- I-ai rugat tu să te conducă?
- Nici gând. Însă Nis a insistat, spunând că a învăţat de la tine că nu-i frumos să lase o domnişoară să plece singură, neînsoţită.
- Hmm; Nis ăsta... murmură el a nemulţumire, zâmbind totuşi.
- Şi m-au condus cu avionul pentru a ajunge mai repede şi pentru ca Sid să nu aibă nevoie de un costum de protecţie, continuă ea, neluând în seamă remarca referitoare la lungan.
- Pricep. Ce zici, mâncăm ceva?
- N-aş vrea, refuză ea indirect.
- Te rog, mie mi-e foame. N-am mâncat încă nimic astăzi şi n-aş vrea să servesc singur masa. Avem ce mânca; am gătit şi azi. În plus, a rămas şi de ieri. Le încălzesc puţin şi gata...
- Bine, dacă insişti atât... Am să stau cu tine la masă, să nu fi singur, dar mie să nu-mi pui nimic; nu vreau să mănânc.
- De ce nu?
- Ţi-am mai spus: Pentru că nu vreau să mă îngraş.
- Iar începi? Şi eu ţi-am spus că eşti prea slabă pentru înălţimea ta; ai slăbit destul de rău în ultima vreme, ar trebui să mănânci mai bine. Să ştii că vorbesc foarte serios, nu glumesc deloc!
- Nu te cred. Aşa sunt eu. Aşa am fost întotdeauna, îl contrazise ea.
- Las’ c-am văzut eu cum ai fost; te văd şi acum, cum eşti... Sigur ai mai puţin de 50 de kg.
- Nu-i adevărat! Am 55! Sunt sigură de asta.
- N-ai dreptate. Sunt dispus să pariez că ai sub 50.
- Şi eu că am 55. Sunt gata să pariez.
- Hai să vedem care are dreptate. Ce zici? Te încumeţi să te cântăreşti?
- De acord, aprobă ea. Să ne lămurim odată!
- Pun pariu că ai mai puţin de 50 de kg.
- Ai să pierzi, vei vedea. Eu voi câştiga. Pentru că am cel puţin 55, dacă nu chiar mai mult.
- Să mergem, o invită el, ridicându-se de pe fotoliul pe care se tolănise leneş, oferindu-se s-o conducă până unde se afla cântarul.
Porniră pe culoarul principal, spre sala în care se afla cântarul respectiv. Bineînţeles că un cântar performant exista şi în cabinetul medical al Stelei, însă cabinetul era un pic mai departe, de aceea deciseră să-l folosească pe cel mai apropiat. Intrară în sala respectivă şi se opriră în dreptul cântarului.
- A sosit deci şi momentul adevărului. Ce zici, ai curaj să te cântăreşti?
- Sigur! Dar dacă nu funcţionează bine? Dacă e cumva defect?
- Nu e deloc defect, e foarte bun, ştii asta.
- Bine, atunci să vedem, zise ea, pregătindu-se să se urce pe cântar.
- Un moment, o opri el. Aşteaptă! Pe ce punem pariul?
- Pe o palmă. Dacă am mai mult de 50 de kg, înseamnă că am câştigat şi am să-ţi dau o palmă pe cinste, să mă ţii minte, pentru că mă necăjeşti mereu.
- Iar dacă vei avea sub 50?
- Atunci vei câştiga tu. Şi ce-ai să-mi faci în cazul ăsta? O să-mi dai o palmă?
- Nu, evident; cum aş putea? Dar... un sărut, da! Deci, eu pariez pe un sărut, dacă am să câştig.
- De acord, zise ea, spre surprinderea lui; Lia justifică: Pentru că tu ai să pierzi. Sigur!
Zis şi făcut. Lia se urcă pe cântar şi nu avură mult de aşteptat până ce acesta indică greutatea ei. La început, spre bucuria Liei, acul indicator trecuse cu puţin peste 50 de kg, însă nu poposi nici o clipă acolo, ci se opri fix la cifra 46, sub privirea albastră tot mai mirată a Liei.
- Cum e? o întrebă Lucian, care stătuse de o parte. Cine a câştigat? Ce faci? Nu-mi răspunzi? Cum e? repetă el şi se apropie, privind indicaţia cântarului. Ha... Ia te uită! 46, zâmbi el voios. La asta nu mă aşteptam nici eu! Hai, acolo, un 49, poate 48, dar 46... Dacă scădem şi uniforma, încălţămintea, rămân 44. Ce puţin! Cât un mieluşel...
- Nu se poate! Nu te grăbi! Cred că nu-i bun cântarul. Nu se poate să am doar atât.
- Ba, sigur ai doar atât. Cântarul e foarte bun, râse el, amintindu-i: Ţi-am spus eu că eşti prea slabă.
- Nu-i adevărat, se împotrivi ea vehement. Ia urcă-te şi tu, să vedem, nu-ţi arată şi ţie tot vreo 40 şi ceva?
- Mie?! În nici un caz, spuse el, iar pentru a-i demonstra, se urcă fără ezitare pe cântar. Vezi? 82, spuse el, privind cifra indicată. Dacă ar fi să scădem uniforma şi pantofii, rămân 80. Hmm... 80?! Ia te uită! Ce ciudat! Eu m-am îngrăşat puţin; la plecarea de pe Terra aveam 74, iar ultima oară când m-am cântărit aveam 76, iar acum am 80. Dar la înălţimea mea, merge şi 80, chiar şi 82, spuse el. Însă tu... Ce să spun despre tine? 46 de kg, cu uniforma pe tine şi încălţată, iar dacă le scădem, rămân vreo 44, hai să spunem, cu indulgenţă, 45, cât Maria, pe care tu o considerai mereu prea slabă; numai că blonduţa noastră e atât de mititică, de scunduţă, încât i se potrivesc de minune cele 44 de kg. Dar ţie... Ţi-am zis că eşti slăbănoagă rău!
- Te rog, nu face haz pe seama mea!
- Bine, dar oricum am lua-o, tot eu am câştigat pariul.
- Nu încă, isteţule! Să mergem până-n cabinetul medical, iar dacă şi cântarul de acolo arată aceeaşi cifră, de abia atunci ai câştigat. Însă eu refuz să cred că aş fi slăbit atât de mult, aşa de rău. Vreo 10-11 kg... E ceva!
- Nu vreo, ci chiar 11 kg, o corectă el. Dar... Bine. Să mergem şi acolo, acceptă el.
Amândoi porniră spre cabinetul medical al Stelei, cel din interiorul navei. Bineînţeles că, într-un fel, Liei îi convenea mai mult să câştige el, pentru că ar fi preferat sărutul lui în locul palmei pe care i-o promisese în cazul în care ar avea mai mult de 50 de kg; îi era dor de-o îmbrăţişare, de un sărut, dar nu putea accepta gândul că ar fi atât de slabă, sau, mai bine zis, că i-ar fi dor de un sărut de-al lui. După scurt timp, ajunseră şi-n cabinetul medical al doctoriţei.
- Cântarul ăsta sigur e bun, zise Lia.
- Şi crezi că-ţi va indica un alt număr? N-ai nici o şansă! surâse el, urcându-se primul pe cântar. Ia te uită, 82, la fel ca şi celălalt. Ce zici, mai ai curaj să te urci?
- Sigur, spuse ea şi se urcă fără teamă, dar rezultatul fu acelaşi, 46. Nu se poate, păru ea dezamăgită. Sunt chiar atât de slabă? Am slăbit aşa de mult, fără să bag măcar de seamă?
- Vezi, ce ţi-am spus? Acum te-ai convins?
- Da. Ai avut mereu dreptate.
- Sau poate vrei să verificăm şi la un alt cântar?
- Nu, n-ar avea rost. E clar! Ai câştigat.
- Şi cum rămâne cu pariul nostru?
- Păi, nu ţi-am spus? Ai câştigat!
- Adică, pot să te sărut? Eşti de acord?
- Oare ce altceva aş putea face? Doar... Eu am pierdut.
- Şi dacă ai fi câştigat tu, mi-ai fi dat palma aceea?
- Cred că da. Adică... De fapt, sigur! Ţi-aş fi dat-o! Prea mă necăjeşti mereu, aşa că... De ce nu?!
- Atunci... spuse el şi se apropie uşor de ea, s-o sărute, aşa cum presupunea faptul că el câştigase pariul, dar ezită, se opri, fără măcar s-o fi atins.
- Ce faci? îl întrebă ea şoptit, în aşteptarea îmbrăţişării lui şi a sărutului. Ai câştigat, tu... Ţi-m spus că eu ţi-aş fi dat palma aceea.
- Drept să spun, aş fi preferat să fi câştigat tu, să-mi fi dat palma aceea; aş fi meritat-o! spuse el, încercând să se îndepărteze.
- Nu! îl opri ea, prinzându-l uşor de mână; îi şopti: Tu ai câştigat; onorează-ţi pariul...
El îşi retrase încet mâna dintr-a ei şi o privi surprins, nedumerit; practic ea-l invita să o sărute...
- Ai dreptate. Am câştigat, şopti el, în timp ce privirea i se însenină şi o sărută uşor pe obraz, fugitiv, abia atingându-i obrazul, spre surprinderea ei, dar mai ales a lui, fără s-o fi strâns în braţe; nici vorbă de aşa ceva, deşi acesta fusese mereu primul lucru la care se tot gândise, de la bun început, de când o zărise...
Iar acum, când avusese ocazia, o sărutase, în mod inexplicabil, doar pe obraz, ca pe o străină; un pupic. Era de nerecunoscut, chiar şi pentru el; nu ăsta era stilul lui... Unde era Don Juan cel mult prea îndrăzneţ? De când se transformase într-un timid? Ea nu-i spuse nimic, deşi nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Era uimită, nedumerită...
- Acum, putem să mergem? reluă el, după câteva clipe de tăcere, fără s-o privească. Vezi bine că ai nevoie de mâncare cât mai consistentă; cea artificială de pe aici se pare că nu-ţi prieşte, te determină să slăbeşti. Ar trebui să mănânci mai des la noi, în navă.
- Ai dreptate. Să mergem să mâncăm, îl aprobă ea cu indiferenţă, încă derutată de refuzul lui de a o săruta.
Reveniră pe puntea principală. Cu atenţie deosebită, Lucian servi din nou masa, pe care tot el o strânse, după ce amândoi se săturară.
- Cred că am să plec acum înapoi, în oraş, îl anunţă ea.
- Nu, stai! Aşteaptă! Vreau să-ţi arăt ceva.
- Ce anume?
- N-am să-ţi spun. Vino cu mine!
- Unde? se miră ea.
- Vino doar, te rog... Ai încredere în mine!
- Bine, spuse ea şi-l urmă până-n dreptul uşii rezervei lui, cea inscripţionată cu iniţialele „E.L”.
- Aşteaptă-mă puţin aici, o rugă el.
Ea încuviinţă discret cu capul, iar el intră în rezerva lui, de unde reveni de îndată. Avea ceva sub braţ, un fel de micuţ cadou, frumos împachetat.
- Poftim. Pentru tine, îi întinse el pacheţelul.
- Ce este? se miră ea.
- Desfă-l şi ai să vezi, o invită el.
- Un cadou? Pentru mine?! Bine... Să văd...
Zâmbind, Lia desfăcu pacheţelul şi scoase ceea ce părea a fi o bucată de material. Curând, bucata de material se dovedi a fi o foarte frumoasă rochie, modernă, elegantă, de culoare alb cu negru, dintr-un material fin, de calitate. O rochie aparent simplă, dar foarte bine lucrată. Ea privi mirată rochia, neînţelegând ce-i cu ea.
- Ce-i cu rochia asta, Luci? chiar îl întrebă în cele din urmă.
- E a ta, îi răspunse el simplu.
- Mersi, dar... A mea?! se miră ea şi mai mult.
- Da. Ţi-o dăruiesc, o lămuri el.
- Mie?! Păi... De unde o ai? se interesă ea, punând-o aşa, peste uniformă, privindu-se.
- Contează de unde? ridică el din umeri.
- Luci, spune-mi, te rog... insistă ea.
- De unde crezi că aş putea-o avea?! Am făcut-o.
- Tu?!
- Da. Eu. Special pentru tine.
- Şi materialul? De unde l-ai avut?
- Ce de întrebări, curioaso! Ce contează?! L-am avut...
- Când ai avut timp să faci o asemenea rochie?
- Ieri, azi... M-am descurcat. De timp liber n-am dus deloc lipsă, am avut berechet; cel puţin vreo şase luni... Ce-ar fi s-o probezi? Să vedem dacă-ţi vine bine sau ţi-am greşit cumva măsurile.
- S-o probez?!
- Sigur. Te poţi schimba în rezerva ta. Eu te aştept pe puntea principală, propuse el.
- Bine, acceptă ea şi se retrase în rezerva ei, în timp ce el se îndreptă, după cum spusese, spre puntea principală.
După ce se asigură că uşa rezervei e foarte bine închisă, din interior, Lia renunţă la uniforma albastră, în favoarea rochiei primită, care, spre surprinderea ei, îi venea perfect, ca turnată pe ea. Se privi câteva clipe în oglidă, admirând croiala simplă, dar foarte reuşită, apoi ieşi din rezervă şi se îndreptă spre puntea principală. De cum ajunse, Lucian o privi încântat, cercetând-o cu privirea lui ageră, din cap până-n picioare.
- Cum e? o întrebă el.
- Nu vezi? îi răspunse ea tot printr-o întrebare.
- Ba da, văd. Se pare că-ţi vine bine. Oricum, te încape...
- Sigur că mă încape, se încruntă ea.
- Îţi stă bine, surâse el. Eşti foarte drăguţă. De fapt... Ia stai! îi ceru el şi se apropie de ea; îi desfăcu părul, lăsându-l să cadă liber pe spate, în valuri negre... Aşa-i mult mai bine. Acum eşti superbă, aprecie el schimbarea survenită, îndepărtându-se uşor de ea.
- Cum de mi-ai ştiut măsurile?
- Nu le-am ştiut. Mi-am imaginat care ar fi. N-a fost greu. Se pare că n-am greşit.
- Chiar tu ai făcut rochia asta?
- Da, eu.
- Singur?!
- Nu mă crezi?
- Nu ştiu, răspunse ea. E greu de crezut că ai fi ghicit atât de bine măsurile mele, doar imaginându-ţi-le, fără nici o probă... E greu de croit o rochie, sau orice haină, fără să ai măsurile corecte.
- Bine, recunosc. Nu le-am ghicit chiar pe toate, nici nu mi le-am imaginat. Unele le-am luat din registrul de evidenţă al membrilor echipajului; ştii bine că există date detaliate despre fiecare dintre noi. Restul măsurilor necesare le-am apreciat în raport cu celelalte. Şi nu mi-a fost deloc greu să le apreciez corect, doar sunt matematician, deci, mi-a fost foarte uşor...
- Aha, înţeleg... Aşa se explică. Şi de ce vrei să-mi dăruieşti mie această rochie? Cu ce ocazie?
- Cu nici una; doar aşa...
- E foarte frumoasă, îmi vine bine, dar nu pot s-o primesc, refuză ea.
- Cum să nu poţi? De ce nu? Trebuie s-o primeşti! E a ta. Pentru tine am făcut-o. Mie nu-mi trebuie. Eu nu port rochii. Să ştii, nu-mi place să mă travestesc.
- Sigur, dar... Nici eu nu port, de obicei. Cel puţin, nu aici, pe Proxima.
- Ştiu că nu ţi-e necesară aici, dar e pentru tine. Te rog s-o primeşti, insistă el.
- Bine, cedez. Atunci, mulţumesc. Ai fost foarte amabil. E o rochie foarte drăguţă, bine lucrată. Să ştii însă că nu era nevoie să te deranjezi să lucrezi pentru mine; am destule haine...
- N-a fost nici un deranj. A fost o plăcere.
- Bine, am să păstrez rochia asta. Am s-o pun printre hainele mele. Cine ştie, poate o să-mi fie de folos vreodată... Acum însă mă întorc în rezerva mea, să mă schimb în uniformă.
- De acord, o aprobă el.
Lia reveni în rezerva ei. Se schimbă în uniformă, doar după ce mai poposi puţin în faţa oglinzii, admirând rochia şi felul în care îi venea, apoi o chiti frumos şi o aşeză cu grijă, la loc de „frunte”, printre hainele ei particulare, păstrate în rezerva ei, la îndemână, pentru orice eventualitate.
Îşi strânse părul negru, lung, apoi ieşi, îndreptându-se spre puntea principală. Mai rămase câtva timp în compania colegului ei, apoi decise să plece în oraş, acceptând ca Lucian s-o conducă.
Părăsiră deci amândoi nava albastră, în interiorul căreia rămaseră din nou doar cei doi roboţi şi se îndreptară spre oraşul artificial, abia zărindu-se prin aburul alb al atmosferei. Călătoria lor nu fu lungă, se sfârşi în curând, când ajunseră la destinaţie, unde se despărţiră, el întorcându-se de unde venise, sărutându-i doar mâna, înainte de a pleca, iar ea pregătindu-se să intre în camera ei. Dar de îndată ce nu-l mai zări pe Lucian, Lia schimbă direcţia şi se opri doar în faţa domnului To Kuny.
- Salut, tati, surâse ea drăgăstos şi-l sărută pe domnul Kuny.
- Scumpo... Nu m-ai uitat?
- Cum aş fi putut oare? rosti ea zâmbind.
- Cum merg treburile?
- Destul de bine, tati. Sunt pe punctul de a-l readuce pe Luci înapoi, acolo unde-i este locul.
- Serios? Cum ai de gând să realizezi acest lucru?
- Încă nu ştiu sigur, dar am să reuşesc, cât de curând; zilele astea chiar.
- Mă bucur să aud o asemenea noutate, zise Victor.
- Să vezi ce mult se vor bucura ceilalţi... vizualiză în gând Lia.
- Îmi închipui. Dar îi înţeleg. Cine nu s-ar bucura?!
- De fapt, ştii, tati, mi-am întocmit deja un mic plan de acţiune, însă pentru ca acesta să funcţioneze în totalitate, îmi lipseşte un amănunt; unul mic, dar foarte important.
- Spune despre ce este vorba, poate te ajut eu.
- Asta speram şi eu, tati... Iar în principiu, ar fi vorba despre cele şase bulinuţe aurii ale uniformei lui, cele de pe rever; însemnele comandantului misiunii.
- Ce-i cu ele? se interesă To.
- Nărodul le-a înlăturat, pare-se, aproape de pe toate uniformele sale, de parcă astfel ar fi scăpat de responsabilităţile funcţiei sale; de parcă astfel n-ar mai fi el comandantul nostru... Dac-aş şti unde le-a pus...
- Ce-ar fi, dacă ai şti? îi continuă Victor ideea începută.
- Le-aş lua de acolo, fără ca el să mă observe, iar la momentul oportun i le-aş prinde la loc, pe reverul uniformei lui, de faţă cu toţi ceilalţi colegi ai noştri.
- Păi, eu ştiu sigur unde le-a ascuns, replică Victor.
- Serios? Ştii, tati? Spune-mi şi mie!
- Nu cred că-i o idee prea bună, se opuse To Kuny.
- Ba, sigur că-i o idee bună. Hai, tati! Spune-mi! Te rog, insistă Lia.
- Fie... cedă uşor Victor în faţa rugăminţii fiicei sale. De fapt, poate vei înţelege mai bine dacă-ţi voi arăta unele imagini, îi sugeră dânsul.
- Evident, ar fi mult mai bine... Deci, ce mai aştepţi, tati? Arată-mi!
To Kuny reglă aparatura în aşa fel încât adorata sa fiică să urmărească imeginile ce o interesau. Lia zări cum Lucian îşi desprindea pe rând cele şase bulinuţe aurii, de pe reverul mai multor perechi de uniforme ale sale, apoi punându-le într-o cutiuţă, în sertar, în rezerva sa. Lia pricepu rapid unde „ascunsese” colegul ei accesoriile cu pricina, aşa că tatăl ei întrerupse înregistrările respective.
- Sigur ai înţeles unde sunt puse? o întrebă dânsul cu îngrijorare.
- Bineînţeles, îl asigură scurt Lia.
- Scumpo, ai grijă ce faci!
- Nimic rău. Mersi pentru ajutor, tati! Ştiam eu că nu mă vei dezamăgi. Eşti o comoară, zise ea şi se pregăti de plecare; înainte însă de a se îndrepta spre ieşire, adăugă cu glas mieros: Te iubesc mult, tati! Noapte bună.
- Un moment, draga mea! o opri To Kuny.
- Ce-i, tati? întrebă ea, fără a pleca încă.
- De ce să te complici astfel? Să te strecori neobservată în rezerva lui; e riscant... Nu crezi?
- Atunci, ce-mi propui? Ai altă soluţie mai bună?
- Sigur că da. Poţi face foarte uşor rost de alte şase bulinuţe aurii, identice cu cele lipsă de pe reverul hainei uniformei sale, fără riscuri, de nici un fel.
- Cum aşa? se miră Lia.
- Păi, scumpa mea, cred că ai multe uniforme ale tale personale, pe care nu le mai utilizezi deloc, de mult, adică unele uzate. Poţi desprinde de pe două astfel de uniforme bulinuţele tale aurii, ca să fie şase, îi explică tatăl ei.
- Ai dreptate, i se lumină Liei chipul, de bucurie. Cum de nu m-am gândit la asta? E mult mai simplu şi mai sigur; după cum ai spus, fără riscuri. Însă tot e nevoie să merg în navă, acolo sunt uniformele mele, pe care nu le mai utilizez... Mersi pentru idee, tati! Eşti o bomboană!
- Să nu-i spui asta şi colegului tău cel înalt... zâmbi To.
- Lui Nis? Nici o grijă, n-am de gând... Noapte bună, tati.
- Noapte bună, draga mea, surâse To Kuny mulţumit, ştiindu-şi fiica în toane bune şi pusă pe „fapte mari”; era bine că intenţiona să-şi îndrepte greşeala; evident – şi mai bine ar fi să şi reuşească acest lucru, părea a se gândi dânsul, în timp ce fiica dumnealui se apropia din nou de camera ei.
De data aceasta nu se mai opri nehotărâtă la uşă. O găsi pe Ly, surprinzător, singură, pregătindu-se de culcare. Cele două surori mai discutară, povestindu-şi una alteia cum petrecuseră ziua, dar Lia omise intenţionat să vorbească despre planul ei de a-şi readuce colegul printre ceilalţi şi-n acest scop, nu vorbi nici despre vizita la domnul To Kuny. Apoi se culcară amândouă...