*94. Împăcarea.

Puntea principală a navei era goală. Nu se afla nimeni acolo, nici Robby, nici Felix. Lucian zise:
- Acum am să te rog să mă aştepţi aici puţin. Trebuie să mă schimb de salopetă. Nu va dura mult. Dar promite-mi că n-ai să pleci.
- Bine, rămân, acceptă ea.
El se întoarse în direcţia rezervei sale, iar pe culoar îl zări pe Felix.
- Ah, Felix... Am să te rog să stai cu Lia pe puntea principală până mâ întorc eu.
- Asta şi intenţionam, răspunse robotul.
- Şi anunţă-l pe Robby să aranjeze puţin prin sala motoarelor, unde am lucrat; eu nu mai pot acum.
- Să termine el acolo lucrările?
- Nu, nici gând! Doar să aranjeze puţin. Atât.
- Bine. Am înţeles. Îi spun.
- Şi ai grijă să nu plece Lia, adăugă el.
- Voi avea. Nu va pleca.
- Mersi, surâse el, continuându-şi drumul spre rezerva lui, unde intră, pentru a se schimba de salopetă, în uniformă.
Pe puntea principală apăru Felix.
- Domnişoara Lia... Ce drăguţ că ai venit să ne vizitezi.
- Felix, drăguţule! Ce dor mi-era de tine! spuse ea şi se îmbrăţişă cu „drăguţul”.
Lia discută cu robotul şi n-avu mult de aşteptat până sosi Lucian, în uniforma-i albastră, veşnic bine îngrijită, arătând impecabil, aşa cum îl ştia şi ea; doar cele şase bulinuţe aurii lipseau de la locul lor, de pe reverul hainei. Văzându-l astfel aranjat, se intimidă puţin, de parcă de abia în acel moment îşi dădea seama de prezenţa lui; arăta altfel, decât în salopetă de lucru.
- Sper că n-am întârziat, deschise el convorbirea.
- Nu, deloc, răspunse ea.
- Şi acum... Bine ai venit, Lia. De abia acum îmi dau seama că nici măcar nu te-am salutat.
- Nu-i nimic. Nici eu nu te-am salutat, deci... Bine te-am găsit, Luci.
- Cu ce ocazie pe aici, prin navă?
- Eu, nu... Cu nici o ocazie, se fâstâci ea. Am venit doar aşa, în vizită. Doream să vă văd. De fapt, mi-era dor de voi; de Robby, de Felix, de „Pacifis”... explică ea şi se opri pentru scurtă vreme, după care continuă şoptit, adăugând: ... De tine...
- Serios?! Şi de mine? o întrebă el, fixând-o cu privirea lui ageră, tulburătoare, care întotdeauna o intimida; adăugă la acea privire surâsul lui seducător, enigmatic, abia perceptibil şi gata; Lia deja începea să simtă cum se pierde în preajma lui.
- Sigur; şi de tine, rosti ea la fel de şoptit, confirmând afirmaţia anterioară.
- Mă bucur că ai venit, eşti o prezenţă plăcută, zise el, iar pentru câteva clipe nu-i mai acordă atenţie în exclusivitate; îşi roti privirea în jur, prefăcându-se preocupat.
- Şi eu mă bucur că am venit, zise ea, încă şoptit.
- Se pare că e deja dimineaţă, de-a binelea. Nici nu ştiu când a trecut aşa de repede timpul. Şi cred că ai venit cam devreme să ne vizitezi, domnişoară, de moment ce nu era încă dimineaţă când ai sosit aici, îşi îndreptă el din nou întreaga atenţie asupra ei.
- Aşa-i. Dar n-am putut dormi şi mă plictiseam teribil, încercă ea să-şi motiveze prezenţa atât de matinală.
- Şi dacă tot ai venit aşa de devreme, poate vrei să mănânci ceva aici, la noi în navă; presupun că n-ai mâncat în oraş, n-aveai când. Deci, dacă doreşti, am putea servi împreună micul-dejun.
- Sincer?! Drept să-ţi spun, nici nu intenţionam să mănânc în oraş. M-am săturat de mâncărurile lor artificiale; nu că n-ar avea gust bun, dar parcă aş prefera ceva natural. În plus, n-am mâncat de mult la noi în navă.
- Atunci, ia loc. Am să aduc imediat ceva, se oferi el.
- Tu?! se miră ea. De ce nu-l laşi pe Robby sau pe Felix, să ne servească ei?
- Pentru că vreau să te servesc personal. Ai ceva împotrivă? spuse el ferm, categoric, convingător, încheind orice discuţie pe tema asta.
- Nu, n-am...
- Bine. Atunci stai liniştită. Vrei ceva anume? Ai vreo preferinţă?
- Nu. Mi-e indiferent, lăsă ea totul la aprecierea lui.
- Aşteaptă-mă puţin. Mă descurc eu. Mă întorc repede. Să nu pleci!
- De acord. Nici o grijă, n-am să plec.
- Ah... se opri el din drum, părând să-şi amintească un amănunt. O cafea, cumva?
- Asta da. N-am băut de atâta timp o cafea... acceptă ea cu entuziasm propunerea lui.
- Bine. Am să fac de îndată şi cafeaua.
- Să faci? Adică... Tu?!
- Ai auzit bine; eu.
- De ce nu-i laşi pe roboţi să se ocupe de cafea?
- Iarăşi mă întrebi? evită el să-i răspundă lămuritor; adăugă: Spune-mi mai bine cum vrei să fie cafeaua ta?
- Nici prea dulce, nici amară; nici prea tare, nici prea slabă... potrivită.
- Va fi gata imediat, exact aşa cum ai cerut-o, zise el şi porni spre bucătăria navei, pentru a procura cele necesare, lăsând-o din nou pe Lia în compania „drăguţului” Felix, dar nu lipsi mult; se întoarse imediat, cu o tavă încărcată, pe care o aşeză cu grijă pe o măsuţă de pe puntea principală, considerând că acolo era locul potrivit unde s-o servească pe Lia; o întrebă: Ce doreşti mai întâi?
- Cafeaua, răspunse ea simplu.
- Cum vrei, acceptă el şi-i turnă cafea în ceaşcă.
- Oho, ce onoare... Să fiu servită chiar de comandantul nostru... nu-şi dădu ea seama de implicaţia acestor vorbe.
La auzul cuvântului „comandantul”, rostit chiar de ea, el se încruntă, chipul devenindu-i dintr-o dată serios, sever, schimbare pe care o remarcă imediat, chiar dacă părea trecătoare...
- Ah, scuză-mă, n-am vrut să spun... Adică... începu ea un soi de scuză.
- Nu-i nimic, replică el într-un târziu, zâmbindu-i din nou; încercă să „salveze” ceva: De fapt, să ştii că, dimpotrivă, e o mare onoare pentru mine să am ocazia să te servesc, domnişoară psiholog.
- Exagerezi...
- Ba, deloc, o contrazise el; se aşeză pe un scaun, în faţa ei, apoi umplu şi pentru el o ceaşcă, însă rămase cu privirea fixată asupra ei.
- De ce mă priveşti aşa? Nu-ţi bei cafeaua? întrebă ea, sorbind uşor lichidul maroniu, aromat.
- Ah... Scuză-mă, se trezi el.
- Ştii, e foarte bună cafeaua; se pare că ai nimerit-o.
- Întotdeauna o nimeresc, replică el îngândurat.
I se părea incredibil faptul că ea se afla acolo, la aceeaşi masă cu el, dar era aievea. Ea chiar era acolo, cu adevărat; parcă de abia în acel moment îşi dădea seama de acest lucru. Erau deci în navă, doar ei doi, singuri, stând la aceeaşi masă şi sorbind în linişte câte o ceaşcă de cafea. Ar fi avut prilejul să se destăinuie faţă de ea, să-i spună totul; nu l-ar fi împiedicat nimic. Însă el nu reuşi să articuleze nici un cuvânt în acest sens; o privea numai, insistent, neîncetat, admirativ, uitând cu desăvârşire de cafeaua din faţa lui, din care de abia dacă luase o înghiţitură-două. Ea însă, spre deosebire de el, nu-şi pierdu timpul în a-i admira chipul, deşi nu-l văzuse de mult; încet-încet, termină toată cafeaua din ceaşcă.
- Gata, mersi, îl anunţă ea. A fost foarte bună.
El însă rămase pironit locului, cu ochii aţintiţi asupra ei, fără a da semne că ar fi auzit ceea ce-i spusese ea.
- Hei, Luci, mersi pentru cafea! A fost minunată, repetă ea, încercând să-l readucă la realitate.
- Ce-ai spus? tresări el nedumerit. Ah, cafeaua... se dumiri mai apoi, zărind ceaşca ei goală. Mă bucur că ţi-a plăcut. Mai vrei?
- Nu; suficient, se împotrivi ea.
- În cazul ăsta, cred că putem mânca. Aşteaptă numai puţin, să duc ceştile.
- Cum adică să le duci?! Tu nu-ţi bei deloc cafeaua? Ce-i, nu-ţi place? se miră ea, privind întrebător spre ceaşca lui, încă aproape plină.
- Ah, cafeaua mea... îşi aminti el. Sigur că-mi place. Scuze, o beau imediat, spuse el şi o sorbi pe toată deodată, pentru că între timp se răcise complet, apoi duse ceştile goale.
Lia zâmbi uşor, amuzându-se de neatenţia de care dădea dovadă. „Ce distrat e...” îşi spuse ea în gând. El reveni pe puntea principală şi se reaşeză la aceeaşi măsuţă, alături de ea.
- Te rog, serveşte-te cu încredere.
- De ce nu i-ai lăsat pe roboţi să ne servească?
- Iarăşi mă întrebi acelaşi lucru? N-am vrut să-i las pe ei... păru el nemulţumit de întrebare; adăugă: Scuze că n-am pregătit ceva deosebit, mai din timp, dar nu ştiam că voi avea musafiri, nu-mi închipuiam că ai să mă vizitezi.
- Nu-i nimic. Dar cum adică să pregăteşti ceva deosebit? Mai din timp? Adică... Tu să pregăteşti?
- Da. Dacă ştiam că vei veni, aş fi pregătit ceva special.
- Stai puţin! Tu? Doar nu vrei să spui că găteşti?
- Ba da, bineînţeles. N-ar trebui să te surprindă. Parcă ştiai deja.
- Aaa, atunci, demult, pe Terra, la tine acasă... Era cu totul altceva. Dar de când am plecat în misiune, la bordul navei, nu te-am văzut niciodată...
- Într-adevăr, am neglijat acest aspect, dar de când am rămas singur, mi-am reluat obiceiul şi am de gând să nu mai renunţ la el.
- Nu se poate! Tu?! Să găteşti pentru noi?
- Cu mâinile mele, întări el.
- Nu-mi vine să cred, declară ea.
- De ce? Găseşti ceva rău în asta?
- Nu, doar că... Nu mi te pot imagina pe post de bucătar. Nu ţi se potriveşte. Eşti matematician, un om inteligent, nicidecum un bucătar.
- Ai cumva impresia că un matematician n-ar şti să gătească, sau că un bucătar n-ar putea fi inteligent?
- N-am zis aşa ceva, dar... E ciudat! Ne aflăm la finele secolului XXI, într-o navă spaţială, într-o misiune spaţială, iar tu să găteşti... Pare straniu. Oamenii nu mai gătesc de mult singuri, nici măcar pe Terra. Pentru asta există roboţi şi alte maşinării inventate în scopul ăsta.
- Ştii ceva? Oamenii au greşit procedând astfel, pentru că au uitat încet-încet plăcerea de a găti, arta de a-ţi pregăti singur bucatele... E ceva grozav, mai presus de orice invenţie sau cucerire a ştiinţei. E foarte plăcut. Se numeşte gastronomie. Sau artă culinară. E o denumire deosebită. Iar mie-mi place să mă ocup de aşa ceva.
- Ciudate plăceri mai ai şi tu, aprecie ea.
- De ce ţi se par ciudate?
- Pentru că aşa sunt. Dar acum vorbesc serios, chiar vrei să-ţi reiei această „îndeletnicire”?
- Sigur că da. Vorbesc foarte serios. De fapt, mi-am reluat-o deja şi n-am de gând să mi-o întrerup. Iar ca să te conving, te invit mâine, de dimineaţă, aici, în navă. Am să pregătesc ceva special pentru tine, ceva deosebit. Ce zici, se poate?
- Cred că o să vin; sunt curioasă... Vreau s-o văd şi pe asta.
- Nu vei regreta, te asigur. N-ai nimic de pierdut.
- Sunt convinsă că merită efortul, pentru a te vedea pe tine pe post de bucătar, spuse ea, zâmbind voios; justifică: Scuze, mi se pare amuzant. Sper să nu te superi.
- Deloc. Îmi place să te văd zâmbind, îţi stă bine, aprecie el.
- Chiar dacă râd de tine?
- Nu contează, dacă asta te determină să zâmbeşti...
- Eşti ciudat, aprecie ea.
- Ţi se pare ţie, zise el, mestecând leneş, lent.
Privea mereu spre ea. Între timp, ea aproape terminase de mâncat, în timp ce el de abia începuse.
- Tu nu mănânci nimic? Tu ai fost cu ideea. Spuneai că ţi-e foame, îi aminti ea.
- Mi-era; acum mi-a trecut. Mă satur privindu-te pe tine, surâse el.
- Scuză-mă, mie chiar mi-e foame, aşa că am să mănânc. În plus, mi-era dor de mâncarea noastră naturală, de când nu i-am mai simţit gustul.
- Mănâncă oricât doreşti. Eşti invitata mea, zise el, iar după un timp întrebă: Totuşi, de fapt, care-i adevăratul motiv pentru care ai venit în vizită aici, în navă? Să nu-mi repeţi că eşti aici doar pentru că-ţi era dor de noi, pentru că n-am să te cred.
- Dar ăsta-i adevărul!
- Nu încerca să mă convingi; nu merge!
- N-ar trebui să te îndoieşti de afirmaţia mea. Nu te mint.
- Bine, să accept. Să zicem că ar fi aşa cum spui tu.
- Păi, aşa este, întări ea. Dar tu de ce nu mi-ai spus că m-ai căutat aseară? Că ai fost în camera mea şi ai vorbit cu Ly şi Mihai?
- Nu ţi-am spus?! Am uitat...
- Cred că ai omis... intenţionat!
- Nu, am neglijat doar, am uitat. De fapt... Ştii bine, nu sunt perfect. Uneori greşesc. Scuză-mă deci, a fost doar o altă eroare din partea mea.
- Ah; nu-i nimic. Nu e ceva atât de grav. N-are importanţă.
Apoi tăcură câteva clipe, timp în care continuară să mănânce liniştiţi; mai mult ea, decât el.
- Gata. De ajuns. Mersi. M-am săturat, zise ea, după momentele de tăcere.
- Dacă mai vrei... începu el o idee.
- Nu, mulţumesc, îl întrerupse ea cu un refuz categoric. Cred că pot pleca acum.
- Nu, se împotrivi el. Mai rămâi. Te rog...
- Credeam că vrei să te odihneşti. Nu eşti obosit?
- Deloc. Când te văd pe tine, îmi dispare orice urmă de oboseală.
- Vorbeşti prostii! N-ai dormit toată noaptea.
- Lasă, recuperez altădată. Sigur te-ai săturat? Nu mai vrei altceva?
- Nu insista. Ţi-am mai spus că nu. Dacă mănânc prea mult, am să mă îngraş.
- Hmm... Nu există acest risc, afirmă el, după ce o măsură atent cu privirea.
- Oricum, nu mai vreau, repetă ea.
- Bine. Atunci o să strâng ce a rămas, o anunţă el.
- Tu?! se miră ea.
- Da, răspunse el simplu, firesc.
- Păi, nu mai mănânci nimic? De abia ai gustat de câteva ori.
- Însă mi-a ajuns. M-am săturat. Îmi permiţi?
El se ridică, luă tava şi o duse la locul ei, strânse şi curăţă totul, sub privirile uimite ale Liei. După ce aranjă totul, cu îndemânare, reveni pe puntea principală. Ea era tot acolo, pe acelaşi scaun, la aceeaşi măsuţă.
- Luci...
- Da.
- Aş vrea să-ţi spun că... Totuşi, de fapt, adevăratul motiv pentru care mă aflu aici, acum, este acela că...
- Păi, care?
- Aş vrea să... Vreau să-mi cer iertare.
- Poftim?! De la cine? se prefăcu el a nu pricepe.
- Normal, de la tine. Iartă-mă, te rog!
- Să te iert? Pentru ce?
- Ştii tu... Pentru tot. Pentru tot ce ţi-am spus. Îmi pare rău, sincer. Nu ştii cum m-am simţit în tot timpul ăsta; a fost groaznic!
- Ah, deci asta era... murmură el.
- Asta-i tot ce poţi să-mi spui?
- Nu, nu chiar, doar că... Ar fi mai bine să evităm subiectul ăsta.
- Nu-l putem ocoli. Nu ne putem preface că nu s-ar fi întâmplat nimic. Sunt şase luni la mijloc, care ne contrazic.
- Înţelege-mă, nu vreau să vorbim despre asta; nu vreau nici măcar să mă gândesc sau să-mi amintesc... Ar fi mult mai bine dacă ne-am gândi că într-adevăr nici nu s-a întâmplat nimic.
- Te înţeleg. Nu e ceva plăcut pentru tine. Dar, te rog, încearcă să mă înţelegi şi tu pe mine; am nevoie de iertarea ta, vreau să aud asta de la tine, ca să pot fi liniştită. Altfel, nu mai pot suporta situaţia asta tensionantă! Te rog...
- Bine, dacă insişti... Pentru liniştea ta, dacă asta te ajută cu ceva, pot spune că te iert; de fapt, te-am iertat de mult, de la bun început, deşi practic, nici n-aş avea motive pentru care să te iert. N-ai greşit deloc atunci, ţi-ai exprimat doar părerea; cred că eu am reacţionat greşit.
- Asta înseamnă că nu eşti supărat pe mine? întrezări ea această posibilitate.
- Nu, deloc, nu sunt. Nici n-am fost, sau poate, doar puţin, la început, dar mi-a trecut imediat; mi-am dat seama repede că am exagerat, dar trebuie să înţelegi că atunci, pe moment, când te-am auzit, nu puteam judeca normal. Nici nu mi-am dat seama cum am reacţionat. Oricum, la puţin timp după aceea, am regretat felul prostesc în care m-am purtat. Poate că n-ar fi trebuit să procedez astfel, dar nu mai puteam da înapoi.
- Şi atunci, nu înţeleg, ce-au însemnat toate aceste şase luni?
- Şase luni?! repetă el întrebător, îngândurat. Incredibil, au trecut atât de multe... Ce-ai vrea? Sunt doar un om; greşesc şi eu. Nu s-ar putea altfel. Deci, uneori am toane, gărgăuni, ambiţii; spune-le cum vrei! Dar, saşe luni... Ce-au însemnat oare?! Dacă mă căutaţi, vreunul dintre voi, poate era altfel.
- Dar a fost Nis, atunci, imediat.
- Nis... rosti el nostalgic numele colegului său. Întocmai, el a fost mult prea imediat.
- Au mai fost Nick şi Maria, după trei luni, când cu planta artificială.
- Ştiu...
- Şi de ce n-ai pus capăt atunci acestei separări absurde?
- Nick şi Maria... Nu, nu ei, nici Nis; tu... De ce n-ai venit tu în tot acest timp?! Sigur era altfel.
- Deci, totuşi, asta aşteptai de la mine?
- Nu ştiu, poate... Te rog să mă înţelegi, nici mie nu mi-e prea clar. Ai văzut, în cele din urmă, tot eu te-am căutat, aseară, în oraş, altfel nu cred că ai fi venit acum, aici...
- Da, ştiu că m-ai căutat. Şi-ţi mulţumesc că ai avut bunul simţ de a nu-mi reproşa nimic.
- Să-ţi reproşez?! Ce să-ţi mai fi reproşat?! Nu aveam ce.
- Ba da, aveai, o sumedenie.
- Păi, nu... Eu nu... începu el, dar se opri cu un surâs: Sunt ridicol; nici nu ştiu ce să-ţi spun şi ce nu.
- Totuşi, mă ierţi, cu adevărat?
- Sigur! N-ai înţeles încă? Te-am iertat deci, deşi ceea ce ai spus rămâne, nimic nu poate schimba acest lucru şi sper să înţelegi că m-a durut foarte mult. Încă mă doare, dar nu contează. Nu vreau să mă mai gândesc. Ce-a fost, a fost, trebuie să uităm. Timpul merge înainte, nu se opreşte-n loc, iar înapoi nu se întoarce. Trebuie să privim spre ce va fi de acum încolo.
- Şi ce va fi? Vei reveni acum printre noi?
- Aşa, brusc?! Uff... Nu se poate. Mi-e greu, dar am să încerc. Cred că da, voi reveni în cele din urmă. De ajuns cu separările inutile! M-am săturat de singurătate!
- Deci, chiar nu eşti supărat, deloc?
- Nu! Şi te rog să nu mai vorbim despre asta. Eu sunt dispus să uit totul. De fapt, am şi uitat deja. Putem pretinde că nu s-a întâmplat nimic, niciodată. Te-aş ruga să gândeşti şi tu la fel. Să ştergem totul cu buretele. S-o luăm de la început.
- Am să încerc, dar nu-i aşa uşor. Rămân cele şase luni, care nu pot fi şterse cu buretele; e jumătate din perioada care a fost stabilită pentru această misiune pe planeta Proxima... În orice caz, îţi mulţumesc. Acum pot fi liniştită, dacă ştiu de la tine că m-ai iertat. Înseamnă foarte mult pentru mine. Dar eşti sigur că...
- Da, sunt foarte sigur, o întrerupse el. Te rog încă o dată, nu vreau să vorbim despre asta! Dacă tot ai venit până aici, să vorbim despre altceva, orice altceva. Ar fi mult mai plăcut.
- Bine. Doream doar să mă asigur...
- Poţi fi foarte sigură, o întrerupse el din nou. Te rog...
- Da, bine, acceptă ea. Am înţeles. Nu mai vorbim despre asta, pentru că nu-ţi face plăcere. Nici mie.
- Şi acum? Ce propui?
- Nu ştiu. Mi-e indiferent.
- Ce-ai zice de o mică plimbare?
- Dacă vrei...
- Da. De ce nu?
- Păi... Nu eşti obosit?
- Nu! De câte ori să-ţi repet?
- Bine. Atunci se poate.
- Minunat, aprecie el, mulţumit. Pe unde ai prefera? Pe suprafaţa planetei sau prin oraş?
- Nu ştiu. Oriunde. E totuna. Mi-e indiferent. Totuşi, pentru început, mai bine pe suprafaţa planetei.
- Cum vrei tu, o aprobă el, zâmbind.
Căzând amândoi de acord să iasă la o plimbare, pe suprafaţa veşnic albă a planetei (nu datorită prezenţei zăpezii), aşa şi procedară. Ieşiră din nava albastră, care părea acum ca nouă, fiind revopsită şi lăsară totul în grija celor doi roboţi...