73. Verificări, lipsuri, completări. Preşedintele ţării.
Bastonul „moşneagului”.

Iar dacă tot se încheiase „conflictul” datorat întârzierii comandantului, se puteau ocupa acum de „treburi serioase”. Noroc că încă nu sosise preşedintele, să-i surprindă nepregătiţi; ar fi fost neplăcut. Noul „instructor” al echipajului, directorul, spuse:
- Haideţi; să văd cum îl aşteptaţi pe domnul preşedinte. Sunteţi pregătiţi pentru sosirea dânsului?
- Sigur că suntem, afirmă preferatul, părând convins că ar avea dreptate; ceilalţi nu erau la fel de încrezători ca el...
- Nu-i suficient doar să-mi spuneţi că sunteţi pregătiţi; dovediţi-mi acest lucru! Alinierea, să vă verific ţinuta!
- Traian, fii serios! rosti Eugen Manea. Chiar crezi că e nevoie să procedezi astfel?
- Sigur, întări directorul, adăugând: Aşa că, hai, hai, alinierea; ce mai aşteptaţi?!
Cei şapte tineri se supuseră voinţei directorului; se aliniară, pentru ca acesta să le verifice ţinuta.
- Eu cred că exagerezi niţeluş, rămase la părerea sa profesorul Eugen Manea. Zău că uneori nu te-nţeleg... E ridicol!
- Ba; deloc, se împotrivi Traian Simionescu. Ştiu eu ce fac; trebuie să le verific ţinuta, să fiu sigur că totul va fi bine când va sosi preşedintele; să n-avem surprize neplăcute.
Directorul se apropie de grupul celor şapte tineri, aliniaţi, după cum le ceruse, deşi nu respectau o ordine anume; cu toate astea, Lucian era în frunte şi pe el îl verifică întâia oară Traian Simionescu.
- Luci, ia să vedem... Drept, comandante! rosti directorul, privindu-l cu multă atenţie, pentru a observa orice amănunt, ca să-şi dea seama dacă era ceva în neregulă; normal, nu găsi nimic care să-l nemulţumească. Perfect, comandante! Cel puţin aşa să compensezi întârzierea din această dimineaţă, aprecie directorul, apoi trecu la următorul; după ce-l verifică atent, zise: Foarte bine, Mihai; ai o ţinută potrivită unui fost campion mondial. Şi... domnişoara consilier...
Directorul cerceta ţinuta Liei; ea se simţi uşor intimidată de privirea ageră a directorului; constată cu această ocazie că, într-adevăr, asemănarea dintre privirea directorului şi cea a preferatului său exista, ba chiar era evidentă, izbitoare, nu doar o simplă iluzie sau bănuială de-a ei. Auzi verdictul directorului în privinţa ei:
- Nimic de reproşat, domnişoară... iar dânsul trecu mai departe: Alex; probabil te-ai învăţat minte după problemele pe care ni le-ai creat în ultimul timp; acum te prezinţi bine. Aşa te vreau! spuse directorul, continuându-şi „activitatea”; următoarea „ţintă” era blonda: Bravo, domnişoară; minunat, zise Traian Simionescu referitor la ţinuta Mariei; urma doctoriţa şi după cum era de aşteptat, nu se putea găsi ceva în neregulă în ţinuta impecabilă a unui medic: Felicitări, domnişoară doctor!
Până aici totul mersese bine; directorul nu descoperise nici o neregulă în ţinuta membrilor echipajului. Mai era doar geograful cel înalt. Apropiindu-se de acesta, directorul îşi îndreptă automat privirea în sus, apoi şi-o coborî uşor, până-i rămase fixată asupra unui mic amănunt; zise:
- Binişor, lungane; ar putea fi perfect dacă ai avea toţi nasturii la locurile lor.
- Poftim?! tresări nedumerit lunganul, străduindu-se să zărească nasturele lipsă.
- Unde ţi-e nasturele de aici? îl ajută directorul, indicându-i locul cu pricina.
- Cum?! păru Nistor uimit; de abia în acel moment remarcă lipsa nasturelui. Vai... Nu ştiu, dom’ director; n-am văzut când sau unde l-am pierdut.
- Sigur, era dificil să observi un asemenea amănunt minor de la înălţimea ta, păru directorul înţelegător, în timp ce geografului cel înalt îi zbură mintea la roşcata aceea drăguţă care i se cocoţase în cârcă; atunci ar fi putut pierde nasturele, fără a fi zărit acest lucru.
- Dom’ director, vă jur că aveam toţi nasturii când am plecat de acasă!
- Nis, nu mă interesează cum era uniforma ta când ai plecat de acasă; contează cum este acum, replică directorul.
- Păi... Văd că-i lipseşte un nasture acum...
- Şi aşa aveai de gând să te prezinţi în faţa preşedintelui?
- Nu, dom’ director, deşi poate n-ar fi observat că-mi lipseşte un nasture.
- Nis, dacă eu am observat, putea observa şi dânsul...
- Aşa-i, dom’ director; aveţi dreptate, îl aprobă lunganul îngândurat.
- Şi ce mai aştepţi?! Haide, ia măsuri! îl îndemnă directorul.
- Păi... Ce să fac, dom’ director? păru încurcat lunganul. Habar n-am să cos; de altfel, nu găsesc nasturele, iar altul identic n-am...
- N-a zis nimeni să-ţi coşi tu singur nasturele; du-te să te schimbi, doar sunt destule uniforme pe măsura ta. Ia-ţi alta, explică directorul.
- Ah... se dumiri lunganul. Alta?! Şi cu asta ce să fac?
- Las-o în grija roboţilor, îl sfătui Traian Simionescu, adăugând: Sper că ştiu ei ce să facă...
- Bineînţeles, dom’ director, se grăbi Mihai să aprobe, dar, dându-şi seama cum vorbise, se corectă de îndată, roşind: Adică, domnule director...
- „Dom’ director” era foarte bine, tinere, surâse Traian Simionescu spre fostul campion mondial.
- Mă scuzaţi, domnule, rosti acesta încurcat.
- Pentru ce?! zâmbi directorul, apoi i se adresă lunganului cu seriozitate: Hai, Nis, du-te odată să te schimbi; ce mai aştepţi?!
- Am plecat, dom’ director, zise geograful, pornind cu paşii săi uriaşi în direcţia rezervelor; reveni în scurt timp, echipat cum se cuvine.
- Aşa e mult mai bine, se declară mulţumit directorul. Acum sunteţi pregătiţi pentru sosirea preşedintelui; să nu mai avem alte mici surprize de genul acesta...
- Nu vor mai fi, dom’ director, îl asigură Lucian.
- Şi pentru a nu vă confrunta cu asemenea neplăceri pe parcursul misiunii voastre, ar fi cazul să adăugaţi pe listele de comenzi şi o sumedenie de nasturi, de diferite forme şi culori, fermoare, capse, şireturi şi alte asemenea accesorii, necesare nu doar uniformelor voastre; presupun că nu aveţi la bord...
- Nu, dom’ director, n-avem, recunoscu Lucian.
- Eh, vedeţi cum descoperim lipsuri?! Haideţi, la treabă; să umplem lipsurile până soseşte preşedintele, propuse directorul.
Evident, nu-l contrazise nimeni, nici măcar Eugen Manea, aşa că toţi se apucară serios de treabă... La cererea directorului, revăzură listele întocmite, completând lipsurile, atât în privinţa produselor alimentare, cât şi în a celor nealimentare, indiferent că erau deja aduse la bordul navei şi gata depozitate, sau acest lucru urma să se întâmple în curând.
Iar dacă treaba mersese greu în cazul produselor nealimentare, nici în cazul celor alimentare nu se dovedi a fi mai uşoară; mergea destul de greu, oricât de priceput ar fi fost Mihai. În plus, deja sosiseră o parte din produsele, de data asta alimentare, deci erau nevoiţi să se ocupe şi de depozitarea lor, sau cel puţin de coordonarea acestei activităţi.
Ah; şi cât de multe erau! Însă, evident, toate erau foarte necesare, chiar în cantităţi mari, aşa cum le comandaseră, sfătuiţi de director (dânsul avea mare grijă să nu cumva să omită ceva de pe liste, pentru că nu dorea să le lipseasă nimic, iar grija dumnealui nu era deloc exagerată).
Treaba mergea greu, anevoios; noroc însă că preşedintele întârzia; foarte probabil fusese reţinut pe traseu, din cauza altor probleme, politice sau nu; erau destule.
Cu mult înaintea preşedintelui sosiră cei 14 părinţi, oferindu-şi degrabă ajutorul; de data aceasta, directorul nu se împotrivi; cei şapte tineri, nici atât (lor le convenea puţin ajutor, din partea oricui ar fi venit acesta, deci cu atât mai mult dacă sosea din partea părinţilor).
Având 14 ajutoare, ba încă de nădejde, totul începu să meargă mult mai repede, atât în privinţa listelor şi a completării acestora, cât şi în cazul depozitării mărfurilor aduse. Încet, dar sigur, magaziile navei albastre se umpleau văzând cu ochii, iar pregătirile pentru lansare avansau, marele moment fiind din ce în ce mai apropiat...
Pe la ora 14.30, directorul le întrerupse activitatea:
- Stop! Opriţi-vă toţi şi adunaţi-vă aici!
- De ce, dom’ director? se interesă Alex, aflat în apropiere.
- Gata! Am primit confirmarea; convoiul ce-l însoţeşte pe preşedinte a intrat în oraş şi deja se îndreaptă spre Institut.
- Ah; vine?! tresări Maria.
- Da, întări directorul. Este cazul să-i ieşim în întâmpinare.
- Şi până soseşte, ce să facem? întrebă Nistor.
- În nici un caz, nu ronţăim dulciuri!
- Ah; dom’ director... murmură lunganul a nemulţumire.
- Stăm şi aşteptăm, replică directorul. Deocamdată, încetăm orice activitate. Şi Nis, parcă ne înţelesesem că o să renunţi la dulciuri, îi aminti dânsul.
- Aşa-i, dom’ director, îl aprobă lunganul. Dar n-a sosit încă...
- Nu contează! Aruncă, te rog, guma aia de mestecat sau ce-o fi! Ce mai aştepţi? i se adresă directorul cu seriozitate.
- Gata, dom’ director; s-a rezolvat, îl asigură lunganul, renunţând la guma mentolată pe care de abia o despachetase.
- Şi ai grijă, să nu te mai prind ronţăind alta! îl avertiză dânsul.
- Sigur, dom’ director; fără alte dulciuri, promise Nistor.
- Vai, dragul meu, parcă ai fi copil mic, îi reproşă doamna Renata, mama lui, apropiindu-se de el, apoi privi spre Traian Simionescu: Vă rog să-l scuzaţi, domnule director! L-am rugat de nenumărate ori să nu mai consume mereu atâtea dulciuri, dar nu mă pot înţelege cu el, nu mă ascultă; nu vrea să renunţe...
- Lăsaţi, doamnă Harris, nu-i nici o problemă; îl cunoaştem cu toţii foarte bine, atât pe el, cât şi acest mic „defect” al lui, să-i zicem... Îl înţelegem şi nu-i reproşăm nimic; acum însă, în prezenţa preşedintelui, e nevoie să se abţină. După aceea, n-are decât să-şi reia „activitatea” nestingherit, nu-l opreşte nimeni, rosti directorul îngăduitor.
- Desigur, zâmbi doamna Renata-Antoaneta, apoi privi în sus, spre fiul ei; la cât era de înalt, nu părea deloc un copil mic, judecând însă după cantitatea de dulciuri consumată...
Ce-i putea spune însă lunganului?! Probabil nimic, pentru că, orice i s-ar fi spus, el tot nu renunţa la dulciuri; acum însă, pentru preşedintele ţării, putea face un mic „sacrificiu patriotic”... momentan.
Ieşiră toţi afară din navă: cei şapte tineri, domnul profesor Eugen Manea – instructorul echipajului, domnul Traian Simionescu – directorul Institutului şi cei 14 părinţi. Se opriră în faţa intrării în Institut, în aşteptarea preşedintelui.
Noroc că era o zi frumoasă de vară, senină, călduroasă; nu mai ploua deloc. Iar steagurile tricolore, din stâlp în stâlp, de o parte şi de alta a şoselelor, străluceau în razele soarelui; fluturau de ceva vreme, atât pe străzile oraşului, cât şi în drum spre Institut; vor mai flutura cel puţin încă două zile, deşi foarte probabil, încă o vreme după lansarea navei albastre.
Şirul de maşini prezidenţiale se apropia de Institut, deci directorul Simionescu nu fusese greşit informat; în curând, mai multe maşini cu număr de înmatriculare B (Bucureşti), opriră în faţa Institutului; din ele coborâră mai multe personalităţi politice ale momentului, ca şi o sumedenie de body-guarzi (alţii decât cei ce asigurau protecţie celor şapte tinei din echipaj).
Cu toţii îl recunoscură pe preşedinte, dar şi alte oficialităţi ale guvernului şi nu numai; erau prezenţi şi conducătorii locali, printre ei numărându-se, evident, şi primarul municipiului, care, probabil, îl întâmpinase mai din timp pe preşedinte, încă de la intrarea în oraş.
Cei şapte tineri, în poziţie de drepţi, aliniaţi, de data aceasta aşa cum le indicase directorul, aşteptau emoţionaţi ca preşedintele să ajungă în dreptul lor. Hmm... Chiar venise, de la Bucureşti, special pentru ei... Cum să nu li se pară emoţionant? (mai ales lui Mihai...)
Preşedintele coborâse şi venea spre ei; îl întâmpină solemn directorul Traian Simionescu, amabil, atent, elegant; un om de milioane, demn de toată admiraţia... Evident, pe dânsul nu-l intimidă deloc prezenţa preşedintelui, căruia-i strânsese deja mâna. Atitudinea directorului îi încurajă şi pe cei şapte tineri, determinându-i parcă să se comporte în acelaşi mod; adică, politicos, dar în acelaşi timp, cât mai firesc cu putinţă; deja nu li se mai părea deloc ceva atât de complicat... La urma-urmei, chiar şi preşedintele ţării nu era decât un om; ce altceva?! Mai mult chiar, un om sosit din capitală special pentru a-i întâlni şi a-i cunoaşte pe ei şapte.
Împreună cu directorul, preşedintele ţării se apropie de cei şapte tineri membri ai echipajului navei „Pacifis”. Logic, primul pe care preşedintele îl salută era comandantul misiunii, Lucian. Şeful ţării se afla faţă în faţă cu şeful echipajului, căruia îi strânse mâna. Lucian, deşi emoţionat, îşi păstră calmul.
- Să trăiţi, domnule preşedinte, salută el respectuos.
- Comandantul misiunii... îi zâmbi preşedintele; în apropierea dânsului, încă se afla directorul.
- Lucian Enka, la dispoziţia dumneavoastră.
- Îmi face o deosebită plăcere să te cunosc, tinere, rosti preşedintele cu amabilitate. Am auzit foarte multe despre tine... Te-am văzut la TV şi în presă; în realitate, arăţi mult mai bine.
- Vă mulţumesc, domnule, rosti Lucian, surâzând uşor.
- Îmi pare rău că n-am putut veni la oficializarea misiunii, să vă cunosc, dar dacă nu atunci, măcar acum să am această ocazie...
- Desigur, domnule... Suntem onoraţi să vă avem în mijlocul nostru, spuse tot Lucian.
- Onorat sunt şi eu; chiar doream să vă întâlnesc, înainte de lansare, spuse preşedintele, trecând la următorul, Mihai, căruia îi strânse mâna.
- Mihai Ristea, şeful securităţii misiunii, se prezentă el.
- Ai împlinit 18 ani, tinere? îl întrebă preşedintele.
- Încă nu, domnule...
- Deci tot minor eşti? presupuse preşedintele.
- Doar până luna viitoare, domnule, răspunse Mihai.
- Luna viitoare vei fi deja plecat... Păcat! Dacă-i împlineai înainte de plecarea în misiune, îi sărbătoream împreună.
- Ar fi fost foarte interesant, domnule preşedinte, dar nici aşa nu-i deloc rău; îmi voi serba majoratul împreună cu noii mei colegi, la bordul navei, în misiune.
- Înţeleg, rosti preşedintele îngândurat, trecând spre alt membru al echipajului.
- Consilierul misiunii, Laura-Lia Stancu, se prezentă ea.
- Frumoasă domnişoară... aprecie dânsul, remarcând acest lucru, destul de evident, după părerea lui Lucian, care-l aprobă în gând: „Într-adevăr, frumoasă...”.
- Mulţumesc, domnule, şopti Lia, îmbujorându-se.
- Tu l-ai reclamat pe colegul tău, comandantul misiunii, Comisiei Disciplinare a Institutului, îşi aminti preşedintele acest amănunt.
- Da, domnule, recunoscu Lia. A fost o greşeală din partea mea, care s-a soluţionat cu bine, fără urmări nefavorabile pentru desfăşurarea misiunii.
- Ştiu, domnişoară; s-a aflat, spuse preşedintele, apoi privi spre următoarea.
- Medicul echipajului, doctor Stela-Anca Stejăran, zise doctoriţa, fără a se descuraja din cauza celui din faţa ei.
- Cu un asemenea medic, te îmbolnăveşti de drag, comentă preşedintele.
- Mulţumesc, domnule, rosti doctoriţa fără întârziere; iar preşedintele îşi îndreptă atenţia spre altul.
- Alexandru Ştefan, specialist în ingineria genetică, se prezentă acesta.
- Tu ai avut nişte probleme de curând; era cât pe ce să devii ostaticul unor indivizi periculoşi.
- Da, domnule, e adevărat, nu se miră Alex de faptul că preşedintele cunoştea acest amănunt, atât de amplu mediatizat în ultima perioadă.
- Mă bucur că ai scăpat cu bine şi au fost prinşi toţi cei trei infractori, rosti preşedintele.
- Totul numai mulţumită vitejiei de care a dat dovadă domnişoara Petra Neţoiu, body-guardul meu, poreclită „Ucigaşa”; ea m-a salvat, o lăudă Alex în faţa preşedintelui; dacă ar şti Petra...
- Domnişoara va fi recompensată cum se cuvine pentru curajul ei, promise chiar şi preşedintele, adăugând: Iar cei trei îşi vor primi pedeapsa pe care o merită.
Era rândul lunganului să dea ochii cu preşedintele ţării, deşi, inevitabil, el trebuia să se aplece pentru a-l saluta pe şeful statului; şi tot privea serios în jos...
- Nistor Harris, geograf, rosti lunganul.
- 2,18 m; foarte înalt... se miră preşedintele, scutindu-l pe lungan de la povara rostirii cifrei înălţimii sale; dar şeful statului adăugă: Unde-ţi sunt dulciurile?
- Ah… Păi... Eu... Am luat o mică pauză, zâmbi lunganul încurcat, neştiind ce-ar putea spune.
- Deci, chiar îţi plac, concluzionă preşedintele. Iar asta-i foarte bine, pentru că ţi-am adus şi eu ceva, spuse dânsul, întinzându-i lunganului o ciocolată.
-Ăăă... Mulţumesc, domnule, acceptă Nistor numai după ce zări în ochii directorului Simionescu o urmă de aprobare.
Normal însă, nu despachetă ciocolata primită de la preşedinte (nu încă); doar o vârî în buzunar, alături de multe alte dulciuri, deşi nu se observau... Mai rămăsese Maria, mică, blondă şi tare sfioasă, emoţionată foc.
- Maria Stoica, murmură ea, încercând să-şi stăpânească emoţiile. Biolog, adăugă după o clipă.
- Sunteţi foarte drăguţă, domnişoară, iar animalele care vă au în mijlocul lor se pot considera tare norocoase; ca şi colegii dumneavoastră.
- Mulţumesc, domnule, rosti şoptit blondina, zâmbind delicat, neîndrăznind să adauge altceva.
Preşedintele îl salută şi pe profesorul Eugen Manea, instructorul echipajului, felicitându-l pentru performanţele elevilor săi, apoi strânse mâinile celor 14 părinţi, care erau tare mândri de odraslele lor; aveau şi motive să fie... Mai ales că preşedintele afirmase fără reţineri că se simţea onorat de faptul că avusese ocazia să-i cunoască pe cei şapte tineri.
„Mă bucur să aflu că încă mai există asemenea persoane ca ei, aceşti minunaţi copii...” spusese preşedintele; cuvintele acestea atinseseră şi sufletul directorului, însă dânsul tăcu. „Rece şi insensibil...” îl acuzase Diana Enka de curând; oare chiar era aşa?! Privi o clipă spre Lucian, apoi spre familia Enka; alături de Diana stătea blondul Iulian, iar acesta era considerat drept tatăl comandantului... Trist adevăr pentru director, care se strădui să-şi ascundă mâhnirea. Preşedintele acceptă invitaţia de a vizita nava albastră; era o propunere tentantă, ce nu putea fi refuzată; cine n-ar fi dorit oare să viziteze imensul vehicul spaţial albastru, înainte de plecarea în misiune?! Nu aveau însă mulţi această ocazie. Iar preşedintele de ce nu s-ar număra printre puţinii norocoşi cărora li se oferea acest privilegiu?!
Se înţelege deci că domnia sa acceptase cu mare plăcere această propunere. La fel de bine se înţelege şi faptul că, din mai multe motive, nici chiar preşedintelui ţării nu-i va fi prezentată chiar întreaga navă; nici n-ar fi fost suficient timp, acesta fiind unul dintre motive...
Şi iată-se în curând pe puntea principală a navei; evident, înainte de a fi intrat, preşedintele admiră măreţia şi frumuseţea exterioară a vehiculului albăstrui; mai văzuse nava, la televizor, în ziare sau reviste, însă în realitate era mult mai impresionantă, mai aspectuoasă...
Şeful statului se afla la bordul navei, alături de: cei şapte tineri – membrii echipajului, profesorul Eugen Manea – instructorul echipajului, Traian Simionescu – directorul Institutului, părinţii celor şapte tineri şi încă vreo câteva persoane apropiate preşedintelui – nu foarte multe, din anumite motive ce trebuiau luate în considerare, neputând fi ignorate... Nu existară însă neînţelegeri sau împotriviri, de nici o parte, preşedintele dovedindu-se un om „cu scaun la cap”...
La bordul navei, şeful statului avu ocazia să-i cunoască şi pe cei doi roboţi ce puteau fi consideraţi membrii ai echipajului, ba încă unii importanţi, cu un rol bine definit, deloc simplu. Roboţii erau nu doar foarte performanţi şi cu un aspect plăcut, ci şi tare haioşi, hazlii, ceea ce stârni amuzamentul preşedintelui, un om nelipsit de umor...
Vizita preşedintelui la bordul navei se prelungi până spre seară, fără ca acest amănunt să deranjeze prea mult programa celor şapte tineri, însă ora 19.00 îl găsi pe şeful statului tot pe puntea principală.
- „Pacifis” – frumos nume, frumoasă navă, concluzionă preşedintele. Felicitări vouă pentru realizarea ei.
- Vă mulţumim, domnule, rosti Lucian.
- Măi, copii, sunteţi foarte norocoşi că veţi participa la această misiune, deşi, cu siguranţă nu-i vorba doar de noroc, ci şi de merit, pentru că meritaţi participarea; sunteţi nişte tineri deosebiţi – am remarcat acest lucru, spuse preşedintele.
Cei şapte se simţiră măguliţi de această apreciere la adresa lor, formulată chiar de şeful statului; tot Lucian spuse, încă o dată:
- Vă mulţumim, domnule.
- Nu trebuie să mulţumiţi pentru c-am spus adevărul, replică preşedintele. Probabil că mulţi şi-ar dori să se afle în locul vostru acum, sau poate că nu; e clar însă că voi, nu alţii, veţi pleca...
- E adevărat; mulţi ar vrea să se afle în locul lor, aprobă directorul îngândurat, adăugând: Chiar şi eu...
Cei şapte tineri, dar şi părinţii acestora, îl priviră uimiţi, în timp ce dânsul continua, foarte firesc:
- Da, desigur; şi eu aş pleca într-o astfel de misiune. Dar nu pot. Trebuie să mă împac cu gândul că voi rămâne aici, pentru a dirija treburile Institutului, fiindcă asta-mi este meseria. Nimic mai simplu! Să stau într-un birou şi să dau porunci, ordine... De altfel, n-am vârsta potrivită pentru o astfel de misiune; astăzi, tinerii fac totul.
- Poftim?! rosti Lucian, încă nedumerit de vorbele directorului. Ce vreţi să sugeraţi, dom’ director; cumva că aţi fi bătrân?!
- Ah, nu, poate nu chiar, deşi...
- Cum?! Vă consideraţi bătrân?! repetă Lucian acest amănunt, pe care nu reuşea să-l înţeleagă, nu în cazul directorului.
- Nu; însă pentru o misiune de lungă durată, ca aceasta... păru nehotărât directorul.
- Ha... Alex, Nis, aduceţi un baston pentru dom’ director, să se sprijine, altfel nu se mai poate menţine în picioare, de moş ce e... replică în glumă Lucian, fără a avea intenţia de a fi răutăcios, batjocoritor, sau a-l supăra pe director; nu vorbise cu răutate.
- Eh, nici chiar aşa... se împotrivi directorul, zâmbind îngăduitor; nu se putea supăra pe preferatul său.
- Păi, dom’ director, din cuvintele dumneavoastră, reiese clar că aţi fi un moşneag ramolit, neputincios, justifică preferatul.
- Aşa se înţelege?! Înseamnă că m-am exprimat greşit, rosti directorul îngândurat, apoi adăugă: Totuşi, pentru misiunea aceasta, voi sunteţi cei mai potriviţi, nu doar datorită vârstei, ci din mai multe motive, de care toţi cei ce s-au ocupat de organizarea misiunii au ţinut cont. Sunt convins că nu s-a greşit în privinţa voastră: voi constituiţi echipajul ideal şi veţi reuşi să duceţi cu bine la capăt această misiune... surâse Traian Simionescu; într-adevăr, nu era deloc un moşneag, ci un domn încǎ tânăr, bine făcut, potrivit funcţiei pe care o avea.
Preşedintele ţării nu spuse nimic; zări însă în privirea lui Traian Simionescu simpatia pe care acesta o avea pentru comandantul misiunii, simpatie pe care directorul nu şi-o putea ascunde... Era oare mai mult decât doar atât?! Cu siguranţă, da! Nu era doar simpatie, ci dragoste părintească, însă directorul nu putea împărtăşi acest sentiment, această taină pe care o purta adânc în suflet... Privi din nou scurt, însă cu jind, spre blondul Enka Iulian; „rivalul” său?! Oficial, însă, tatăl tânărului comandant...