*50. Declaraţia lui Mihai.

Până la 13.30 fuseseră interogaţi toţi cei şase colegi (fără Mihai), domnul director, profesorul Manea, părinţii lui Lucian şi cei ai Liei; soţii Stancu de abia în acel moment ieşind din marea sală în care-şi desfăşura activitatea Comisia Disciplinară. Îşi zăriră fiica nu în locul unde o lăsaseră, ci în mijlocul colegilor ei, laolaltă cu directorul Simionescu şi instructorul Manea. Domnul şi doamna Stancu se apropiară de ei.
- Gata; se pare că am scăpat şi noi, spuse domnul Stancu. Am dat declaraţii, le-am semnat... Tinere, poţi fi liniştit, nu te-am vorbit deloc de rău, i se adresă lui Lucian tatăl Liei, apoi privi spre Traian Simionescu: Domnule director, regret nespus cele petrecute din cauza fiicei mele.
- Nu vă faceţi griji, domnule Stancu; toţi încercăm să fim cât se poate de înţelegători. Cât despre fiica dumneavoastră, vă asigur că n-are nimeni nimic împotriva ei, spuse directorul.
- Bine; ne-aţi mai liniştit... Cred că putem pleca acasă acum. Fiica mea trebuie să mai rămână sau... rosti întrebător domnul Virgil Stancu.
- Mai rămâne, bineînţeles, cu colegii ei; vor merge în navă, cu Eugen, rosti Traian Simionescu.
- Bine; de acord, rămâne, cu colegii ei. Noi însă, plecăm... Încă o dată, ne cerem scuze pentru neplăcerile cauzate. La revedere tuturor, le zâmbi domnul Virgil Stancu colegilor fiicei sale, apoi întinse mâna, mai întâi către Traian Simionescu: Domnule director... Domnule profesor... strânse dânsul şi mâna profesorului Manea, apoi privi spre Lucian: Comandante... i se adresă respectuos şi-i strânse mâna, după care îşi îmbrăţişă fiica, înainte de a se retrage şi-i şopti la ureche: Scumpo, nu trebuia să faci asta!
- Ştiu, tati, îi răspunse ea la fel de şoptit.
Domnul şi doamna Stancu se retraseră; plecau acasă. Horaţiu nu mai ieşise, pentru a-i anunţa ce mai aveau de făcut.
- Şi noi, dom’ director? se interesă Nistor.
- Să mai aşteptăm puţin aici, să aflăm dacă cei din Comisie mai au treabă cu noi; dacă nu, vă înapoiaţi în navă şi vă reluaţi activitatea obişnuită, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. Instrucţia continuă, atâta timp cât misiunea n-a fost anulată. Ne-am înţeles, Eugen?
- Desigur, am să stau cu ei până diseară şi mă voi ocupa serios de instrucţia lor, promise profesorul Manea.
Uşa se deschise şi din nou apăru Horaţiu, un tânăr slăbuţ, înalt, cu ochelari, cu părul tuns scurt, foarte scurt. Se apropie de ei şi zise:
- Va trebui să vină şi tânărul informatician, Mihai Ristea; trebuie să dea şi el o declaraţie; probabil până la ora asta a terminat deja cu proba de concurs pe care a susţinut-o astăzi. Şi trebuie să vă mai spun să vă anunţaţi părinţii, să vină şi ei mâine, în acelaşi scop, pentru a da declaraţii; este vorba de toţi ceilalţi, cu excepţia soţilor Enka şi Stancu, care deja au dat declaraţii astăzi. Şi acum sunteţi liberi, vă puteţi retrage.
- Bine, Horaţiu... Dacă mai ai nevoie de ei, îi găseşti la bordul navei lor, „Pacifis”, sper că ştii unde; vor fi acolo până seara, spuse directorul. Ţi se va da voie să urci la bord.
- Desigur. Îl aşteptăm pe Mihai Ristea, adăugă Horaţiu, după care reintră în sală.
- Gata! Vă puteţi duce în navă, iar eu, în sfârşit, mă pot ocupa şi de altele. Iată: e 13.45; am stat destul de mult cu voi astăzi... La revedere! li se adresă directorul, dar înainte de a pleca, mai privi spre preferatul său: Calm, Luci! Nu-ţi pierde speranţa! Va fi bine, vei vedea... Gata, Eugen! Du-te cu ei!
- Haideţi! îi îndemnă profesorul Manea. „Pacifis” ne aşteaptă!
Cei şase tineri, împreună cu instructorul lor de zbor, domnul profesor Eugen Manea, părăsiră clădirea principală a Institutului, îndreptându-se spre rachetodrom. Afară încă ploua. Mai rar, mai mărunt, dar tot ploua. Fulgerele şi tunetele încetaseră; nu şi ploaia. Nu mai semăna deloc a ploaie de vară, rapidă, repezită, însă tot ploaie era. Grăbiră ritmul paşilor, pentru a nu se uda prea rău. Lia îi urmă tăcută, fără entuziasm; ar fi preferat să fi plecat acasă, cu părinţii ei. Cât despre Lucian, el păşea mândru; îşi recăpătase încrederea în sine. Dacă n-ar fi fost necăjit datorită atitudinii blondului, ar fi avut motive să fie chiar şi vesel. Aşa însă...
Când ajunseră pe puntea principală, îl găsiră pe Mihai acolo; proba la matematică se încheiase, iar între timp, de când venise în navă, îşi făcuse de lucru pe computer, intrând în sistem. Tânărul părea foarte liniştit, dar uimit de prezenţa Liei.
- Vai, de abia acum v-aţi întors?! se miră fostul campion mondial.
- Da, măi, puştiulică... replică Alex. De abia acum.
- Domnule profesor... îl observă Mihai pe Eugen Manea.
- Ia spune: Cum a fost la mate? Te-ai descurcat? se interesă profesorul Manea.
- Da... A fost atât de simplu; şi eu, care mă aşteptam să fie foarte dificil... Dar n-am întâmpinat greutăţi.
- Deci la mate sigur treci, concluzionă domnul Manea.
- Eu aşa cred, surâse Mihai, privind spre Lucian.
- Da, ştim că matematicianul nostru te-a ajutat, deşi, din spusele lui, nu aveai deloc nevoie, spuse domnul Eugen Manea. Şi acum, hai, trebuie să mergi să dai şi tu o declaraţie la Comisia Disciplinară a Institutului.
- Unde? păru nedumerit Mihai.
- La Comisia Disciplinară; ce, n-auzi bine?! zise Alex.
- Ba da, dar nu ştiu unde trebuie să merg, replică Mihai.
- I-auzi la el, nu ştie... Măi, puştiulică... Tu de când înveţi aici; de ieri? întrebă Alex.
- Nu de ieri, dar nu ştiu unde vine asta, n-am avut ocazia să ajung pe acolo până acum, justifică Mihai.
- Eh, ce să spunem, ai fost mereu foarte cuminte, de n-ai ajuns pe acolo, comentă Alex.
- Adică asta înseamnă că şefu’ n-a fost cuminte de-a ajuns acolo? întrebă Nistor.
- Nu, mă, tontule! Luci a avut doar o... neşansă, explică Alex, privind sugestiv spre Lia când pronunţase cuvântul „neşansă”; se referea la ea, bineînţeles.
- Haideţi, lăsaţi taina! îi întrerupse profesorul Manea. Cine merge cu Mihai, să-i arate unde trebuie să ajungă?
- Mă duc eu, dom’ profesor, se oferi Alex. Hai, măi... puştiulică, i se adresă lui Mihai.
Acesta nu protestă, deşi nu-i plăcea termenul „puştiulică”, utilizat în repetate rânduri de Alex; porni alături de genetician spre trapa navei şi în curând ieşiră amândoi afară. Ploaia îi întâmpină de cum puseră piciorul afară. Alex zise:
- Ce vreme! Nu se mai opreşte odată ploaia asta?! Hai, măi, puştiulică, altfel ne udă rău de tot!
- Nu-mi mai tot zice „puştiulică”, nu rezistă Mihai să nu-i adreseze această rugăminte, fiind doar ei doi, singuri.
- Bine, o să încerc. Oricum, hai odată! îl îndemnă Alex.
Se grăbiră puţin, până intrară în clădirea principală a Institutului. Aici o luară mult mai lent.
- Vezi; aici e, la etaj, rosti geneticianul. Să mergem sus.
- Dar tu de ce nu mă suferi? întrebă pe neaşteptate Mihai.
- Ce-ai zis, măi?! se miră Alex. Cine ţi-a dat asemenea idei?
- Nimeni; aşa am constatat eu.
- Se vede treaba că ai o imaginaţie foarte proastă.
- Nu cred; e clar că nu mă simpatizezi, insistă Mihai.
- Aşa ţi se pare?! Greşeşti, măi... începu Alex, dar se opri, căci tocmai era să spună iarăşi „puştiulică”. Da, ştiu, eşti fost campion mondial, la lupte, n-am uitat; arte marţiale. Ţi-ar plăcea să-mi altoieşti măcar un pumn zdravăn, nu-i aşa? Ce te opreşte?
- Nimic, dar nu sunt bătăuş, iar tu-mi eşti totuşi coleg.
- Aha, faci pe drăguţul cu mine... Stai; cum te cheamă?
- Mihai.
- Aşa, da: Mihai... Să nu uit; nu-i greu de reţinut. Uite ce e... Bine, recunosc, nu prea te-am simpatizat de la început, dar ştiu şi eu? S-ar putea să mă înşel. Dă-mi măcar un motiv prin care să justifici că ar fi aşa...
- Păi, suntem sau poate vom fi colegi; mi se pare suficient. Ar trebui să ne înţelegem; cred...
- Nu zău; să ne înţelegem?! Ah, deci n-ai aere de mare vedetă, de fost campion mondial, nu te dai mare şi tare?
- Nu; aş vrea să fim prieteni, replică Mihai.
- Prieteni?! repetă Alex întrebător, apoi surâse: Bine, s-ar putea; măcar să încercăm... Scuză-mă, te rog, dacă până acum te-am tratat mai cu... Ştiu eu cum ţi s-o fi părut ţie?! Adevărul e că, de fapt, m-a deranjat că Luci te-a considerat aşa, deodată, brusc, prieten... Eu îl cunosc de mic şi drept să-ţi spun, ne-a luat ceva timp până să ne împrietenim mai bine, dar aşa-i, n-ar fi trebuit să mă deranjeze că pe tine te-a acceptat mai uşor, doar nu-i interzis să-şi facă şi alţi prieteni; la fel şi eu... Care ar fi problema?
- Nici una. Şi atunci, suntem sau nu prieteni? insistă Mihai.
- Prieteni, îi zâmbi Alex şi bătură palma amândoi; Mihai părea mulţumit de faptul că reuşise să-l câştige pe genetician de partea lui.
- Şi tipul celălalt; cel înalt? Geograful... se interesă Mihai.
- Nis... Ce-i cu el?! se miră Alex.
- Şi el se lasă mai greu? Cu prietenia, vreau să spun...
- Aş, negă Alex. Nărodul ăla?! Nu cred; cedează imediat. Da’, i-ai propus măcar?
- Încă nu, recunoscu Mihai.
- Atunci încearcă; ai toate şansele cu el. Deşi... Mai bine te-ai lăsa păgubaş; uneori e aşa de enervant...
- Nu contează; mai bine să-mi fie prieten, presupuse Mihai.
- Ai dreptate; mai bine, aprobă Alex.
Urcară la etaj şi se opriră în dreptul uşii Comisiei.
- Uite, aici e... Ai grijă ce spui despre Luci! îl avertiză Alex.
- Despre el, nimic rău, desigur, spuse Mihai.
- Aşa-i; el a fost primul care te-a băgat în seamă, ba chiar te-a susţinut de la început, îşi dădu Alex seama, apoi tot el bătu la uşă; ieşi un tânăr slăbuţ, cu ochelari. Salut, Horaţiu. L-am adus pe colegul meu, Mihai...
- Mihai Ristea, citi Horaţiu de pe foi şi-l îndemnă: Intră! zise, mai apoi privind spre genetician: Mersi, Alex...
- Pentru nimic, zâmbi Alex, după care i se adresă informaticianului: Mihai, te aştept aici. Vezi ce faci!
Campionul trecu dincolo de uşa Comisiei, împreună cu Horaţiu. Privi emoţionat imensa sală, iar Horaţiu îi indică locul din primul rând pe care trebuia să-l ocupe. Din nefericire pentru el, fiind ultimul dintre cei şapte colegi, era singur; ceilalţi intraseră câte doi. Vicepreşedintele Comisiei se prezentă. Mihai nu-l cunoştea pe domnul Sever Forţan, nu făcuse cu dânsul cultura civică. Bineînţeles, Mihai nu avea de gând să declare nimic împotriva colegului său, Lucian, pe care-l admirase de la început. Domnul Sever Forţan privi spre tânărul informatician; mai întâi, dânsul luă cuvântul, punându-l în temă cu cele petrecute, deşi Mihai ştia despre ce era vorba; aflase chiar de la Lucian. Acum profesorul Forţan, urmând programa stabilită, îl prezentă pe scurt pe „cadet Ristea”, cum i se adresă lui Mihai.
- Cadet Ristea, în vârstă de aproape 18 ani, născut la data de 30 iulie 2067, în Craiova; părinţii Marilena şi Emilian Ristea, ambii angajaţi ai Institutului. Ai învăţat mereu aici, în Institut, deşi nu ţi-ai terminat încă studiile; vei absolvi de abia vineri, după susţinerea examenului de licenţă; am înţeles chiar că azi ai venit de la proba la mate... Îţi urăm mult succes!
- Mulţumesc, domnule, rosti timid Mihai.
- În fişa ta mai figurează faptul că ai fost campion mondial la lupte, de genul artelor marţiale, până anul trecut inclusiv, la juniori, dar ai renunţat la cariera sportivă începând din acest an, când trebuia să treci la seniori. Proiectul de diplomă îl vei prezenta vineri, iar dacă vei promova, vei deveni informatician şi fizician; în plus, dacă vei pleca în această misiune, astronom şi astronaut. Ai obţinut dreptul de a deveni membru al echipajului în această misiune, în urma promovării concursului organizat în acest scop, concurs la care ai obţinut rezultatul final maxim. Examinatorul tău n-a fost acuzatul de acum?
- Nu, răspunse Mihai. A fost geograful cel înalt...
- Nistor Harris, îl completă domnul Forţan.
- Întocmai, el, aprobă Mihai.
- Deci, el te-a asistat... Să mai adăugăm că la data oficializării misiunii ai fost numit şeful securităţii. Cam atât. Ştii de ce te afli acum aici?
- Da, ştiu. A fost depusă o reclamaţie împotriva comandantului misiunii, Lucian Enka.
- Aşa-i. Şi va trebui să ne răspunzi la câteva întrebări. Prima ar fi dacă-l cunoşti pe acuzat? spuse vicepreşedintele.
- Desigur, îl cunosc, deşi nu foarte bine, pentru că nu-l ştiu de prea mult timp.
- Ce părere ai despre el?
- Până acum, o părere foarte bună; îl admir, îmi place de el. Cred că e un băiat bun.
- Ţi s-a părut cumva că ar fi încrezut, arogant?
- Nu, deloc; dimpotrivă, are o fire foarte prietenoasă.
- Crezi că este impulsiv, nervos?
- În nici un caz.
- Dar agresiv, violent?
- Nu.
- În general, cum se poartă cu colegii lui, mai ales de când a fost numit în funcţia de comandant; s-a schimbat ceva în atitudinea lui, a devenit mai autoritar, îi tratează pe ceilalţi cu un aer de superioritate? E sever, exigent? Sau nesuferit?
- Din câte am remarcat eu, nu, deloc. E la fel de drăguţ cu toţi ca şi înainte de a fi devenit comandant.
- Ce părere ai despre activitatea lui pe plan profesional?
- Activitatea lui profesională nu poate fi clasificată decât drept una de excepţie, judecând după cea mai mare realizare a lui, nava spaţială „Pacifis”, proiectul lui de diplomă. Cât despre matematică, nu ştiu ce-aş putea adăuga; cred că se ştie că este expert.
- Are cumva un caracter dificil?
- Nu, deloc.
- Ţi se pare că ar fi indisciplinat?
- Mie, nu...
- L-ai auzit vreodată înjurând, vorbind urât, vulgar sau indecent?
- Nu, niciodatǎ.
- Iar despre reclamantă, domnişoara consilier Stancu, ce ne poţi spune?
- Pe ea chiar n-o cunosc prea bine, dar n-aş putea spune că aş avea o impresie proastă. Pare a fi o fată bună, dar nu ştiu prea multe despre ea, deci prefer să mă abţin de la comentarii pe seama ei.
- Domnişoara susţine că acuzatul, cadetul Enka, ar avea, în general, un comportament necorespunzător făţă de domnişoare.
- Cine, el?! Nu, deloc; dimpotrivă, e tocmai invers, adică tinerele domnişoare au un comportament necorespunzător faţă de el, atunci când îl zăresc.
- În ce constă acest comportament necorespunzător?
- Păi, pur şi simplu, se năpustesc asupra lui, deşi nu chiar toate, dar majoritatea procedează astfel. Bineînţeles, nu şi colegele noastre de echipaj; altele însă, da. Foarte multe.
- E adevărat, se ştie că fetele îl plac; am văzut şi eu la televizor ceva de genul acesta, avându-l pe el ca protagonist, zilele astea; de altfel, prin Institut e recunoscut drept un mare Don Juan, mai ales în rândul fetelor. De asemenea, nu-i o noutate nici faptul că directorul îl consideră favoritul dânsului, însă nu cred că aceste amănunte deranjează cu ceva.
- Pe mine – nu, în nici un caz, spuse Mihai.
- Tu, tinere, crezi că ar trebui destituit din funcţia de comandant şi exclus definitiv din echipaj? întrebă domnul Sever Forţan.
- Nu. După părerea mea, dacă s-ar lua asemenea măsuri împotriva lui, s-ar face o foarte mare greşeală.
- Mai ai ceva de adăugat? rosti domnul Forţan.
- Nu; poate decât faptul că mi-ar plăcea să rămână totuşi comandantul misiunii, să-mi fie coleg şi să plecăm în această misiune spaţială, la data stabilită. În rest... Totul pare a fi în ordine.
- Bine, aprecie îngândurat domnul profesor Sever Forţan. Te rugăm să-ţi semnezi depoziţia.
Mihai nu protestă; îşi semnă declaraţia dată, convins că nu greşise deloc, cu nimic, apoi se pregăti de plecare.
- Tinere, să nu uiţi pentru mâine, să-ţi anunţi părinţii să vină şi dânşii, îl anunţă vicepreşedintele Comisiei.
- Desigur, domnule, aprobă Mihai, apoi ieşi, condus de Horaţiu.
Alex era la uşă; îl aştepta... Cu declaraţia lui Mihai, se încheia cercetarea actualilor colegi ai lui Lucian, dar Comisia nu-şi rezuma ancheta la doar atât. Cazul „Enka Lucian” continua...