poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2495 .



Poveste de Crăciun
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [oana46 ]

2014-01-27  |     | 



Poveste de Crăciun





Adela este o fetiță frumoasă, cu obrajii bucălați, ochi albaștri și un păr cârlionțat împletit în două codițe, de care, Alexuț, frățiorul ei cel mic o prinde adeseori și atunci se transformă de dragul lui întrun căluț. Un căluț mic și drăgălaș de care Alexuț are grijă când îl trage de căpestre să nu-l doară, că altfel în loc să zburde și să-i necheze, plânge de-a dreptul.
Adela e bucuroasă, foarte bucuroasă.Vine Crăciunul și va pleca la bunici. Moșul Bun a pregătit pachete întregi cu daruri pentru toată lumea, că așa-i el grijuliu și mai ales dacă va fi zăpada până la cer, ca să-i fie mai ușor moșului cu împărțitul își gasește emisari. Mai buni și aștia decât nimic.
Adela știe toate acestea și nu-i un copil care să pună sute de întrebări stânjenitoare părinților, ea știe multe și se preface ca știe puține tocmai ca să păstreze atmosfera sărbatorii, când toata lumea are o singură obligație, să fie fericită.
Darul Adelei e altul.Bunicul Grigorie îi face în fiecare an un dar minunat. O poveste! Bunicul Grigorie nu e Moș Crăciun și nu e nici tata și nici nenea X sau nenea Y, adică nu face parte dintre cei îmbrăcați la patru ace și care se dau toată ziua cu pomezi ca să miroase frumos, nu că asta ar fi ceva rău dar domnilor această îndeletnicire nu este totul în viață. Bunul Grigorie are pulovere din lână mițoasă împletite de bunica, cămăși albe țesute de ea în razboiul de țesut din casă, șuba îmblănită făcută din pielea catorva oi bine hrănite și miroase, și asta vă spun la ureche, să nu audă bunica, a tutun.
Nu o să-l vezi însă niciodată nici cu pipa nici cu țigara în mână deoarece bunica nu-i îngăduie. Îl vede doar Adela, care știe să păstreze secretul, când mai trage câte un fum în timp ce taie lemne sau cară apă la vaci și la oi. Îl vede dar se face că nu-l vede că nu trebuie să vezi chiar tot ceea ce vezi că ochii nu sunt oglinzi ce sunt ferestre și unele lucruri mai scapă nevăzute.
Bunicul Grigorie este un bunic minunat așa cum numai o fetiță frumoasa și cuminte ca și Adela ar putea sa aibă.Un munte de om, dar zâmbitor și blajin, care se topește ca și o lumânare când își privește nepoțeii.
Casa bunicii nu e bloc și de aici și cearta părinților când e vorba să meargă la țară, ba că nu au de unele, ba că nu au de altele, dar Adela este tare fericită când nu le găsește pe toate și trebuie să le caute.Cu alte cuvinte ca la bunici nu-i nicăieri și părinții nu pot să înțeleagă de ce trebuie să meargă la capătul lumii mereu și mereu când au aici totul la îndemână.Dar Adela e căpitanul și nu se discută, pentru ea bunicii contează. Și ce contează pentru Adela contează și pentru părinți.
Și iată-ne așadar la gura sobei cu bunicul Grigorie gata de poveste. Mai iese el pe-afară să facă mai o treabă, mai altă treabă, care pasămite sunt urgente și de care a uitat dar tocmai și-a adus aminte. Adela așteaptă răbdătoare, ea știe că bunicul are multă treabă și-i mai scutură firele de tutun prinse de barbă la întoarcere.
Dar să ne lăsăm și noi în voia poveștii.

Fetița stătea acolo cu fața aceea micuță, cu părul numai zulufi, cu ochii mari, serioși și poate puțin prea triști pentru vârsta ei. Purta o rochie veche croită dintr-un capot al mamei, iar în picioare avea o pereche de galenți. Fiindcă nu avea ciorăpei, picioarele îi erau vinete din cauza frigului de afară.
-Vino înăuntru,- zise vrăjitoarea cea bună și se dădu din ușă, să o lase să intre în colibă.
Fetița păși cu sfială în căsuța de turtă dulce a vrăjitoarei care mirosea toată a cozonac cu stafide și a sarailie și rămase sfioasă în mijlocul casei, în picioare.
Motanul cel negru care stătea încolăcit după sobă își scoase capul, o privi pe fetiță câteva clipe după care pufni, continuând să își lingă lăbuțele. Lui îi plăceau fetițele și s-ar fi jucat cu ele alergând prin curte cu coada în sus și lovind ghemul de ață cu lăbuțele ca un boxer profesionist, dar acum afară era frig, ningea, așa că era mai comod să stea doar o pată întunecată de culoare și să toarcă cuminte și somnoros, visând cavalerii și prințesele care se plimbau în caleștile aurite din imaginatia lui. Mai mult ca sigur, dacă vrăjitoarea cea bună l-ar fi prefăcut într-un prinț, sau mă rog în ceva cu două picioare, fiindcă nici vrăjile nu pot merge chiar atât de departe, s-ar fi apucat de scris, devenind poet și zăpacind femeile cărora le-ar fi dedicat poeziile sale. În definitiv, femeile sunt niște pisicuțe mai bătrâne, care și ele se supără sau râd, miorlăie și cântă toată ziua, iar când sunt stresate, stupesc și zgârâie mai tare decât orice pisică din familia sa.
-Stai jos te rog…
Vrăjitoarea îi arătă scaunul de lângă masă. Apoi fără să spună o vorbă, femeia – “pisica cea mare”-cum o numea motanul, fiindcă se transformase în vreo două rânduri într-o pisică uriașă alergând câteva nopți întunecoase după niște lilieci care își făceau de cap -îi turnă o ceașcă cu ceai fierbinte și împinse către fetiță farfuria cu pișcoturi.
-Ești fetița din vecini, -zise vrăjitoarea cea bună privind-o cu ochi iscoditori.
Afară, continua să ninga, cu niște fulgi mari și cenușii ca niște pene de gâscă sălbatică.
Vrăjitoarea cea bună îi cunoștea pe părinții fetiței. Tatăl era tăietor de lemne. Mama se ocupa de gospodărie și de cele două fetițe: cea mare care tocmai înmuiase pișcotul în ceai, mușcase cu sfială din el, apoi înghiți o gură de lichid fierbinte și aromat, făcând-o să se simtă bine, se numea Crina, cealaltă având ochișorii tot albaștri ca două steluțe strălucitoare, părinții o numiseră Gențiana. Primăvara fetițele scoteau gâștele la păscut și mergeau încetișor, cântând și legănându-se imitând mersul clătinat al păsărilor corpolente până la baltă. Prinții deghizați în brotaci ieșeau pe malul bălții dintre trestiile înalte și le cântau cântece brotăcești, acompaniați la mandoline.
De ce ai venit la mine? – întrebă vrăjitoarea curioasă, deși ca vrăjitoare, ar fi putut prin puterile ei paranormale, să ghicească viitorul și să nu mai pună întrebări stânjenitoare. Se vede însă treaba că și vrăjitoarele, cât ar fi ele de vrăjitoare, au lipsit de la unele ore, preferând să se joace cu unele colege în crâng, făcând pentru amuzament vrăji de dragoste sau ținându-se de unele șotii nevinovate. Din cauza asta, părinții vrăjitoarei celei bune, au trebuit să îi pună profesori la unele ore, ca să poată trece bacul pe care și asa l-a luat abia în sesiunea a doua.
Fetița se șterse pe buze cu șervețelul, îl puse pe masă apoi o privi pe vrăjitoare drept în ochi cu seriozitate și-i spuse:
-Sunt o fetiță sărmană. Mama, tata și surioara mea suntem tare săraci. Avem doar o casă din chirpici cu acoperiș de paie, o capră chioară de un ochi care behăie toată ziua nemulțumită de traiul ei și un căluț bătrân și cocoșat.
-Hmmmm…-făcu vrăjitoarea cea bună.
-De ce lumea este împărțită în bogați și în săraci? întrebă deodată fetița privind-o pe vrăjitoare cu ochii ei nespus de triști. Te rog să nu te superi pe mine dacă sunt nepoliticoasă, dar cred că…-și după asta fetița rosti cuvântul acela îngrozitor -este o porcărie…
Curată porcărie… -încuviință vrăjitoarea, turnându-și o ceașcă de ceai. Bănuiesc că știi, eu nu fac decât să o repet, foarte multe lucruri care se întâmplă în jurul nostru nu corespund dorințelor sau viselor noastre. Ca o ironie a soartei, ele aparțin unor ființe ce nu au calitățile necesare. Din această cauză, ca un protest ajungând și eu la concluzia ta, am devenit vrăjitoare. Mai târziu m-aș fi făcut lider sindical, formator de opinie, prim ministru sau cine știe ce păcatele, dar acum mă mulțumesc și cu atât, pentru că unele îndeletniciri, se pot face datorită calităților native, născute din adâncul ființei și nu datorită unor cărți care se dovedesc într-o mulțime de cazuri bune doar de maculatură. Dar să nu crezi că e ușor să fii vrăjitoare. Ia privește câte tomuri am fost nevoită și eu să învăț și-i arătă o grămadă mare de cărți prăfuite.
-Atunci poți să mă ajuți?
Fetița o privi plină de speranță.
-Și ce anume îți dorești? întrebă vrăjitoarea cea bună cu o voce puțin tremurătoare. Nu era obișnuită să fie rugată de fetițe blonde și cu ochi albaștri prea des, iar dacă este să fim sinceri, acest lucru nu se întamplase vreodată. Pe urmă, era problema dorinței. Sunt unii oameni care cer lucruri cu mult peste puterile lor. Iar alții, după ce le împlinești cele trei dorințe, descoperă că numărul de dorințe este mult mai mare și din cauza aceasta se apucă de furtișaguri și fac fel și fel de lucruri întunecate, dovedind cât de schimbător și de fragil poate fi sufletul omenesc.
-Vreau să am un castel. Să fiu bogată, iubită și răsfățată. M-am săturat de sărăcie.Drept să spun chiar cred că mie sărăcia nu mi se potrivește.
-Pot face acest lucru, – rosti vrăjitoarea cumpănindu-și cu atenție vorbele. Dar există câteva riscuri.
Ochii Crinei se rotunjiră întrebători.
-În primul rând, s-ar putea ca numărul de dorințe să fie mai mare decât cele trei dorințe la care are dreptul în viață fiecare muritor. Și chiar dacă am lipsit la ora de matematică, măcar pe degete făcând adunarea, numărul dorințelor tale este de patru. Nu mai pun la socoteală faptul că înaintând în vârstă, dorințele tale se vor schimba și vei vrea în fiecare an altceva.
Fetița vru să mai spună ceva, dar vrăjitoarea ridică bagheta magică în sus. O ascultase îndeajuns. Mai târziu, Crina își dădu seama că bagheta era de fapt sucitorul cu care vrăjitoarea făcuse tăiței ceva mai înainte.
În al doilea rând…-vrăjitoarei îi plăcea să aranjeze lucrurile pe căprării -s-ar putea ca experiența să prezinte un anumit grad de risc. Intențiilor vrăjii să i se opună îndărătnicia omenească. În literatura noastră de specialitate se povestește de prințul Suzuki. Nu cred că ai auzit vreodată de acest prinț. A vrut să se transforme într-un cal andaluz, care vărsa flăcări pe gură și pe nări, cu șa de aur și cu aripi înstelate, să fie călărit de frumoasa Isabela sau Cleopatra, în sfârșit, de mândra lui. (Of, ce obiceiuri profane și nesănătoase au unii muritori, auzi tu… În loc să meargă la băile Herkulane sau la Amara să i se îndrepte oasele, a preferat exact invers, să și le deterioreze și mai tare). Drept rezultat, dar nu numai din această cauză, vraja nu a funcționat cum trebuie, circumstanțele despre care îți vorbeam, -mândra lui flirta între timp cu un măgăruș pe un site de socializare și-și aruncau în cap cu pumni de petunii încât măgărușul mai să dea ortul popii din cauza polenului. Consecința a fost că în loc de cal andaluz, prințul Suzuki a devenit o gloabă bătrână și cocoșată, care a fost dată în urmărire generală, fiindcă a dispărut fără urme. S-a găsit ce este drept o potcoava ruginită, dar amprentele nu sunt edificatoare, deoarece semănau cu cele ale unui silf mare cântăreț de muzică rock. Iar în al treilea rând, trebuie să plătești un preț.
-Sunt gata să îl plătesc, -rosti plină de hotărâre Crina.
-Aiurea,-răspunse pisica neagră care stătea încolacită pe lavița de lângă sobă-probabil de aceea era așa de neagră-pieptănându-și mustățile cu îndărătnicie, azvârlind către fetiță o privire somnoroasă.
-Tu să taci!- îl certă vrăjitoarea. Dacă nu ești cuminte, am să te transform într-un șoricel…
-Prefer orice altceva -ripostă pisica.-dar nu șoricel. Am alergie la lighioanele acestea păroase și obraznice care îți fug printre lăbuțe și fac chiț, chiț, de parcă s-ar îneca de fiecare dată când beau apă. Miaaaauuu…
-Chiar cu prețul vieții?-întrebă vrăjitoarea cea bună revenind la discuție.
-Da.
-Lasă-mă să mă gândesc.
În cameră nu se mai auzi decât pisica torcând.
-Sunt de acord.-zise vrăjitoarea hotărâtă, întinzând mâna către fetiță. Dintr-o dată, între degetele ei de marmură apăru o floare roșie. Era tot atât de roșie ca un amurg, sau un răsărit de ziuă, ca o floare de mac sau un trandafir înmiresmat. Numai vrăjitoarea știa că miresmele florilor au și ele culorile lor, ca și sunetele.
-Ia această floare,-șopti vrăjitoarea -și când ajungi acasă, să o miroși spunându-ți dorința. După aceea vom vedea ce se va mai întâmpla. Totuși ești sigură că nu vrei să te transformi în “Scufița roșie”, sau în “Albă ca zăpada”?
-Mulțumesc foarte frumos, zise fetița strângând cu multă dragoste floarea la piept. Îmi doresc doar să fiu bogată. Foarte bogată!
Făcu o plecăciune și ieși în viscolul de afară. De cum o zări, vântul începu să fluiere obraznic făcând ramurile copacilor să se lovească unele de altele și să scoată niște sunete înfundate ca de clopotei ruginiți.
În acest timp, în capătul celălalt al uliței, Gențiana, sora cea mai mică privea pe geam. O văzu pe Crina înaintând un pic cocoșată, opunându-se vântului nesuferit. Acesta începuse să se învârtă în jurul fetiței suflându-i fulgii de zăpadă în ochi și orbind-o. Când Crina ajunse acasă, Gențiana văzu că ține ceva strâns la piept și o rugă pe Crina să îi arate.
–Vai ce floare frumoasă.-exclamă surioara cea mică întinzând mâinile către Crina.
-Nu pot sa ți-o dau.
Gențiana își strânse pumnișorii și îi duse pe amândoi la ochi ca și cum ar fi vrut să plângă.
-Ești o surioară rea. Să știi că nu te mai iubesc…-făcu ea îmbufnată și se întoarse cu spatele.
Crina se duse la celălalt capăt al cămăruței. Duse floarea la nas , respiră adânc mireasma ei atât de dulce și de sălbatică și rosti:
–Vreau să fiu o prințesă.
În clipa următoare, din floare țâșni o lumină albă foarte puternică încât amândouă fetițele închiseră ochii. Când Gențiana îi deschise pe ai săi, nu văzu nimic. Un întuneric adânc se lăsase în odaie și prin încăpere i se păru că aude un fâlfâit de aripi de corbi. Apoi păsările zburară și întunericul dispăru lăsând loc zilei cenușii . Pe afară, fulgii de zăpadă continuau să cadă ca și o burniță. Dar ceea ce o uimi cel mai tare pe Gențiana fu păpușa care sta pe patul acoperit cu o cergă sărăcăcioasă. Era o păpușă destul de măricică, cu părul blond numai zulufi, cu ochii mari și albaștri la fel ca ai săi , cu un zâmbet împietrit pe fața sa rece și albă ca zăpada, de pe care nu mai tresărea nici un mușchi. Era îmbrăcată într-o rochiță roz de mătase, iar în jurul gâtului, purta un șirag dublu de mărgele, făcute însă din perle veritabile.
-Crina, nu fi supărată pe mine, -se rugă surioara cea mică. Să știi că eu tot te iubesc și vreau să fii surioara mea cea dulce și frumoasă până la moarte.
Se repezi cu amândouă brațele întinse, cuprinse păpușa în brațe și o strânse la pieptul ei micuț legănând-o și începând să îi cânte un cântec de leagăn, așa cum făcea mama lor când le pregătea pe fetițe de culcare.
Dintr-o dată, auzi vocea mamei sale, adresându-i-se de pe prag:
-De unde ai luat păpușa asta Gențiana?
-Este Crina, zise nevinovată copila.
-Of… Va trebui să îi intrebăm pe vecini și să o ducem la stăpânii ei. Cine știe cine plânge acum după ea.
-Dar e Crina, -insistă surioara.
Mama zâmbi obosită.
-Știu că este frumoasă, dar nu ne putem permite să ținem o păpușă atât de scumpă. Ce au sa zică vecinii? Vrei să creadă că am furat-o? Nici vorbă să o păstrăm.Știi că nu ne permitem acest lucru.
În timp ce mama și fiica cea mică se încontrau din priviri, în ușă se auzi un ciocănit discret, dacă este să ținem cont de viscolul de afară. La început cele două nu îl auziră, apoi ciocănitul deveni brusc mai insistent.
-Numai o clipă.-zise mama și deschise ușa.
În mijlocul ușii se găsea o ființă destul de înaltă, ajungând cu capul până la pragul de sus. Creatura aceea, era înfășurată într-o pelerină neagră care cobora până la călcâie. Pe creștet, purta o scufie lungă de fetru, terminată cu un ciucuraș cenușiu. Fața îi era acoperită cu un fular gros și călduros de lână iar în mâini purta o pereche de mănuși. Curiozitatea la aceste mănuși este că acopereau niste mâini slăbănoage, cu degete subțiri și osoase, terminate probabil cu niște ghiare.
-Bună seara-zise arătarea cu o voce uscată, semănând cu trosnetul lemnelor din sobă.
-Ce v-a adus până la coliba noastră?
-Distinsă doamnă, zise creatura cu o voce mieroasă, din care mierea se pierduse cam de multișor, Prințul meu a auzit că aveți o păpușă foarte frumoasă, pe care el a pierdut-o acum câteva zile. Gențiana o strânse pe Crina la piept și nu-i mai dădu drumul.
-Din această cauză, am fost trimis să o aduc la palatul prințului, pentru a evita în felul acesta ca supărarea prințului să nu devină o adevărată furie, dar ce spun eu, un adevărat uragan. Și cu vremea asta cîinioasă de afară, cred că nu ar fi bine deloc.
Mama nu știa ce să spună.
-Pot renunța la această pretenție, dacă în loc de păpușă îmi puteți arăta o chitanța din care să reiasă că ați cumpărat-o dumneavoastră și că vă aparține.
Dar chitanța trebuie să fie tipărită și să poarte ștampila primăriei, din care să reiasă ca v-ați plătit toate dările la zi: TVA-ul, impozitele locale și către guvern, și celelalte taxe puse de către minunații noștri consilieri, pe care munca i-a epuizat în așa hal încât au devenit ca niște sfere și respectiv cuburi. Dar în sfârșit, nu este cazul să discutăm aici probleme de geometrie euclidiană și ne-euclidiană, să ducem discuția la un nivel atât de superior la care nimeni nu a putut încă să dea răspunsul corect. Deci revendic această păpușă de porțelan, iar pentru faptul că sunt o fire așa de îngăduitoare, mai trebuie să-mi dați și un număr de 30 de țechini de aur, sau dacă nu aveți, 60 de krăițari de argint.
-Asta s-o crezi dumneata, rosti tatăl Gențianei, apucând creatura de guler și scoțând-o afară.
-Of ce bine că ai venit tati. Omul acela, vroia să o ia pe Crina.
-Îi dau eu o Crină de nu se vede.Și pe urmă să știi Gențiana, că ăsta nu este om. Poate în cel mai rău caz o creatură a întunericului.
Tatăl avea fără să își dea seama, foarte multă dreptate. Din troianul de zăpada în mijlocul căruia aterizase arătarea se auzi un sfârâit și dintr-o dată se ridică spre cerul fumuriu, o stea galbenă, luminoasă. Individul acesta suspect, care prezenta antecedente penale, era sluga prea plecată a vrăjitoarei cele negre. Vara îi plăcea să se tăvălească în noroiul din smârcurile lui Jack cel cu lanternă, iar toamna lua chipul unui gnom și amestecându-se cu alții de seama lui, furau merele și perele din curțile vecinilor din sat, iar uneori, tot din această cauză, vacile care îl vedeau rămâneau sterpe.
Bila aceea de foc care se ridicase în aer, începu să pălpăie neajutorată apoi se sparse în mai multe cioburi de lumină. Una din acele scântei pluti purtată de vânt și căzu pe acoperiș rămânând acolo. Se făcuse între timp foarte târziu și în casa tăietorului de lemne se servi cina. Gențiana o așezase pe Crina lângă ea pe scaun și îi dădea să mănânce din tot ce mânca ea, deși păpușa o refuza de fiecare dată politicos cu zâmbetul acela încremenit pe față. După aceea veni ora de culcare. Mama și tata se duseră în camera lor iar Gențiana se culcă cu păpușa în pătuțul ei cel mic, având grijă să o învelească bine, să nu-i fie frig. Moș Ene privi prin fereastră și începu să cânte un cântecel de leagăn în care vântoasele nopții ca niște dansatoare transparente dansau pe jumătate adormite. Nu mai spun că Moș Ene începuse să se întindă la un moment dat și să caște discret, întâi punându-și mâna la gură, apoi văzând că nu e nimeni prin preajmă să se uite la el, căscă cu toată gura. Exemplul lui fu luat de Gențiana care clipi din ochi, simțind cum pleoapele se fac din ce în ce mai grele, apoi fetița căscă și ea și după vreo câteva clipe din patul fetițelor se auzi un sforăit atât de subțirel așa cum face samovarul când ceaiul dinăuntru începe să clocotească vrând să iasă afară. Amândouă copilele dormeau duse. Una dintre ele visa un palat fermecat înalt până la cer, cu turnuri și creneluri, păzit de o ceată de oșteni mustacioși îmbrăcați în zale până-n dinți purtând la brâu niște săbii lungi și periculoase, semănând cu coada pisicii vrăjitoarei celei bune. Cealaltă visa că se joacă cu surioara ei mai mare, Crina și amândouă râdeau în somn fericite. Visele copilăriei sunt de drept cele mai frumoase și nevinovate.Ele iau forma dorințelor, iar acestea, când suntem mici sunt la fel de frumoase și de inocente ca și ale îngerilor care ne păzesc.

4.

În vreme ce copilele erau cufundate în vise ca într-o apă călduță fereastra trosni ușor și se deschise. În golul ei se mișcă o umbră, apoi umbra se dovedi a fi o mână îmbrăcată într-o mănușă neagră de piele cu gheare lungi și ascuțite. Mâna pipăi câteva clipe pervazul, apoi lunecă în încăpere lungindu-se ca un șarpe boa. Degetele începură să alerge pe dușumea în vârful unghiilor. Nevăzând pe unde calcă se împiedicară de un cărucior, urcară pe scurtăturile de lemn pregătite pentru foc, lunecând mai departe către sobă.
-Auch!! Mai ușor că îmi scoateți ochii nebunelor, foșni focul întinzând o flacără care le îmbrățișă cu toată căldura
Când simțiră dogoarea aceea care le ardea până la os degetele țipară ca din gură de șarpe, jeliră, se zvârcoliră și se retraseră cât putură ele de repede. Arătau acum destul de negre și pe dușumea, mănușa se transformase într-un morman de cenușă.
-Ce mizerie! – exclamă scârbit șoricelul privind din gaura făcută în perete grămăjoara din care se mai ridica o trâmbă de fum cenușiu.
Pe urmă mâna se îndreptă spre partea cealaltă a camerei. Dădură de pat și degetele pipăiră cu înfrigurare unul dintre picioarele lui. Când se convinseră că este patul, mâna se ridică din cot în sus. Degetele se încrucișară și pocniră. În clipa aceea, păpușa Crina se ridică în aer plutind deasupra patului și se îndreptă adormită spre fereastră. Ieși afară tot așa plutind maiestuos ca o regină, pe aripile visului.
De partea cealaltă a drumului, în pădurice, stăteau șase cai negri ca pana corbului, cu panase de struț pe capete. Caii cum o văzură pe Crina nechezară și cei din față se ridicară în două picioare. Caii aceștia cu harnașamente de aur, erau înhămați perechi-perechi la o caretă de sticlă în care stătea vrăjitoarea cea rea cu nasul coroiat ca de bufniță. Vrăjitoarea cea rea era ultima vrăjitoare descendentă din vrăjitoarele din Salem. Era o muiere bătrână, bătrână, deodată cu lumea, cu ochii răi, acoperiți de pleoape galbene, cu nasul atât de coroiat încât aproape că îi cădea în gură, cu buzele subțiri și vinete ca două lipitori, dintre care ieșeau doi colți ca la urangutani. Când o văzu pe Crina, ochii îi străluciră diabolic, și muierea bătrână își frecă mâinile osoase, plină de mulțumire:
-Așșșșșaaaaaa…Pui de lele ce-mi ești…Vinooo Crina…Visele tale drăguțo s-au împlinit. Am să te fac prințesă peste spart lemnele cu toporul. O să ștergi podelele din bucătărie și din palat cu mopul. Ai să cureți pivnițele castelului meu de pânzele de păianjen care nu au mai fost curățate de cel puțin o mie de ani.Iar cine stie… Dacă am să mă îndur de tine, zise scorpia, am să ți-l dau pe fiul meu Broscoiul Buburos, cel cu ochii bulbucați și cu limba atârnând din gură ca un preș zdrențuit să îl iei de bărbat. E un baiat foarte bun, oftă ea străbătută brusc de melancolie, are două clase, este gras ca un porc și citește cărțile de citire din două în două pagini.
Pe urmă, Baba Cloanța izbucni într-un râs strident, care dacă ar fi fost auzit de vreun doctor psihiatru, ar fi băgat-o la balamuc cu recomandarea de a nu mai scăpa vreodată:
-Ha, ha, ha…
Cum Crina ajunsese în caretă, vizitiul dădu bice cailor și aceștia se smuciră gonind în direcția unde noaptea era mai periculoasă și mai adâncă, așa cum nu fusese ea niciodată, poate doar la începuturile lumii.
Auzind de ceea ce i se pregătește tare ar fi dat Crina înapoi dar cum își dorise atât de mult să fie prințesă și să ajungă într-un palat, să umble numai în mătăsuri fine și să aibă păpuceii bătuți în diamante și rubine, cercei și mărgele și diademe fără număr, văzu ca a fi prințesă nu-i întotdeauna o întâmplare fericită, deoarece și prințesele sunt de două feluri, cele care trăiesc în palate aurite și cele cele care sunt prințesele întunericului și gunoaielor. Ori ea cam în partea această nimerise. Ei, așa se întâmplă când te arunci fără să te informezi. Și cum vrăjitoarei bune îi ceruse tot ce se putea cere intrase într-o mare belea.Și-o avertizase biata femeie.
Așa că deși începuse bine treaba se sfârși foarte prost pentru Crina. Baba o îmbrăcă în mătăsuri, o împodobi și cu giuvaiere de preț dar o și puse la muncă în palatele ei întunecate de unde până și șoarecii și șobolanii fugeau îngroziți de urâțenia și mirosul de vechitură a babei.
Așa că zilele Crinei se scurgeau terne, între frecatul podelelor, ștersul păianjenilor, gătitul mesei și mai ales pedeapsa de a lua masa împreună cu cele două urâțenii, baba și fiul ei care era urâțenia și prostia întruchipată.
Dar baba se ținuse de cuvânt , văzănd vrednicia Crinei hotărî nunta cu fiul el broscoiul cel urât și bubos care pe unde trecea lăsa numai bale în urmă. Așa că tocmi pe cei mai mari muzicieni si pe cei mai mari profesori de dans ca să-i pregatească pe însurăței pentru marele eveniment. Precum vom vedea de-acum Crina învăța cele mai frumoase dansuri de la maeștri emeriți și comportările alese chiar de la doamna de onoare a reginei, deoarece zgripțuroaica era nespus de șmecheră, când primea în castelul ei muritorii toți ai casei se transformau în niște ființe de-a dreptul nostime. Nelipsitul ei motan negru era pe loc transformat într-un adevărat înțelept pe care toți îl ascutau uimiți de discuțiile lui savante și de ținuta sa academică.
Plus că toate bețele din mătura ei zburătoare le transforma în slujitori îmbrăcați numai în catifea și fireturi de aur iar domnițele păreau adevărate cadâne în șalvari de mătase și papucei de diamante. Așa că trăia Crina spaimele noului loc unde soarta o adusese cu voința ei. Era cu totul și cu totul în puterea vrăjitoarei cele rele.
Dar cum broscoiul pe cât de urât era pe atât era și de prostuț atunci când Crina îl întrebă de puterile vrăjitoarei și cum de auzise de ea, acesta, fire sinceră de altfel, îi spuse totul. Vrăjitoarea cea rea o urmărise pe Crina pe drumul spre vrăjitoarea cea bună. Transformată într-o albină se așezase pe o floare de mușcată așa că a putut să audă tot ceea ce au discutat cele două.
Martor la toate aceste întâmplări fusese motanul Toto așa că el trebuia să știe mai multe. Trebuie să vă mai spun că cele două vrăjitoare erau surori și stăteau foarte aproape, ce aproape , casa avea două uși și în timp ce vrăjitoarea cea bună intra pe o ușă ascunsă de ochii lumii de niște trandafiri agățători albi, vrăjitoarea cea rea intra printr-o gaură de șoarece direct în împărăția ei.
Așa că fata îi ceru broscoiului să-l cheme pe motanul Toto, dacă tot vor face nuntă să le fie domnișor de onoare.
De cum îl văzu fata îl și întrebă care era modalitatea de a ieși de sub această vrajă, belea în care intrase cu voia ei. Motanul care ascultase ce spusese vrajitoarea cea bună îi răspunse, - nimic mai simplu, vraja se va destrăma încet, încet, pe măsură ce fata va învăța tabla înmultirii, treabă aproape ușoara, sau ușoară rău vor spune alții, dar imposibilă deoarece nici motanul Toto nu se arătase prea silitor la școala lui de pisici și nici Crina nu fusese la școală prea des. Ei acum e acum și aici Adela fu nevoită să ia frâiele acțiunii în mână și să-i ajute pe eroii poveștii. Cum Toto nu putea să intre toată ziua în împărăția vrajitoarei celei rele fără să dea naștere la bănuieli el se trasformă într-un greier și din cântecul greierului fata începu să învețe tabla înmulțirii. Intâi cu unu, apoi cu doi, apoi cu trei și asa mai departe, doar o știm toți cei care am trecut prin asemenea încercare cât este de greu. Cu fiecare număr învățat vraja slăbea și când Crina va ști toată tabla înmulțirii și o va spune corect vraja se va destrăma pentru totdeauna.
Așa deveni Adela noastră profesoară. Ea începu să-l învețe pe Motanul Toto care se dovedea cam tare de cap, nu pentru că era prost, ce pentru că era foarte leneș și deloc ambițios.Acum știm cum va reuși Crina să scape de vrajă dar să urmărim firul poveștii.
Cum nunta era de-acum iminentă vrăjitoarea dorea să-și îmbrace viitoarea noră la cele mai mari case de modă așa că alese casele de moda de la Paris. Zis și făcut .Aceasta era și ocazia nimerită pentru Crina ca să scape.
Când baba o urcă în careta cu destinația Paris un șoricel care trăgea cu urechea la toate discuțiile dori tam nesam să se facă util. Așa că puse de-o evadare. Se și vedea eroul zilei la o televiziune de top, Antena 3 parcă se cheamă, se și vedea în prim plan la o oră de maximă audiență și cine știe apoi dacă nu va putea avea o carieră in domeniu.Se mai întâmplase și altora.
Grijulie baba se gândi să conducă chiar ea să o poată urmări pe fată la tot pasul. Careta cu cele două alerga ca o furtună printre copaci. Apoi caii își desfăcură aripile si zburară sub lumina rece a lunii. În acest timp șoarecele care văzuse tot ce se întâmplase, puse mâna pe telefon și îi telefonă lui Făt-Frumos.
-Alo, casa lui Făt-Frumos vă rog?
-Casa lui Făt-Frumos.
-Făt-Frumos, tu ești?
-În carne și pijamale, sau dacă ți se pare puțin și cu plapuma în spate. Dar tu cine ești?
-Eu sunt Mișu, șoarecele de câmp. Ți-am salvat odată viața când Baba Cloanța se pregătea să te mânânce și își ascuțea colții pe o piatră de moară.
-Și ce pot să fac pentru tine măi Mișule?
-Nu vreau să faci nimic Făt-Frumos. Dar zgripțuroaica cea rea a furat o prințesă și vrea să o ducă în tărâmurile ei întunecate să și-o facă noră. Nu ai putea să o ajuți?
Făt-Frumos se scărpină în cap.
-De, știu eu? Acum sunt însurat și dacă plec noaptea de acasă s-ar putea să se supere nevastă-mea.
-Lasă măi Făt-Frumos, că ea este o femeie cu minte și nu se supără pe cineva care face atâtea fapte bune.
-Parcă nu sună prea convingator. Cunosc pe cineva care nu avea somn nopțile. Din cauza asta, s-a apucat să salveze în fiecare noapte câte o domniță, încât nevasta lui a intrat la bănuieli. Iar după ce l-a văzut ținând în brațe una din fecioarele acelea salvate, care îl pupa de zor, femeia a dat divorț.
-Bine, dar acum este o situație periculoasă și tu trebuie să acționezi ca la carte să o salvezi pe biata copilă.
-Ok. Ok. Am timp?
-Ai timp sa mănânci o ialoviță și să bei o cană mare de bere. Să trăiești Făt-Frumos și să-ți dea Dumnezeu putere până la adânci bătrâneți.
Șoarecele de câmp puse telefonul în furcă. Făt-Frumos, se duse în grajd, înșeuă calul lui cu 8 inimi și șase perechi de aripi. Calul acesta mânca numai jăratec și numai din lemn de esență tare, și doar în zilele de post mai legumea câte-o mână de ovăz strecurat. Apoi Făt-Frumos se sui în șa, și îi spuse calului să zboare în directia unde trebuia să coboare Vrăjitoarea cea rea, pentru a intra în împărăția ei cea întunecată.
O dată se sculă calul în două picioare și când necheză din rărunchi, stelele începură să cadă pe pământ ca frunzele, apoi își întinse aripile sale uriașe care erau mai mari decât ale păsării Rock și când le scutură o dată, se trezi cu Făt-Frumos în înaltul cerului. În urma calului se dezlănțuise parcă uraganul. Calul își flutura aripile grăbit. Aerul se despica în două, lăsând o cărare de cer prin care aluneca Făt-Frumos cel neînfricat. Se mișcau amândoi asemenea unor umbre împerecheate și ajunseră cât ai clipi de câteva ori din ochi la hotarele Babei Cloanța, vrăjitoarea vrăjitoarelor. Când calul ajunse la hotar și frână, se făcu o groapă adâncă de zece stânjeni. De departe de către răsărit se vedea caleașca babei alunecând pe pământul înghețat. La câțiva metri de Făt-Frumos, caii babei se speriară și se opriră brusc, ridicându-se pe picioarele din spate. Cred că este un obicei al cailor când pleacă sau atunci când se opresc să se ridice în două picioare, nechezând strașnic.
-Uf, cai de zmeu paraleu, ce aveți frate de vă dați capetele pe spate și sforăiți de parcă ar fi Făt-Frumos pe aici, strigă vizitiul și văzându-l pe Făt-Frumos cât este de frumos își aminti de propria urâțenie și pocnind cu biciul care scăpăra foc încercând să-l lovească, cu el să-l nimereasca și pe loc să-l scrumească, pe drumul acela viu să nu mai pășeasca. Dar acu să știți că nici Făt-Frumos nu era făcut din spumă de ou. Unde își scoase sabia și o flutură prin aer de începu să scoată niște urlete asemenea unui dragon furios. Sabia lui tăie bucățele biciul vizitiului, fâcând să cadă la pământ câte un șarpe întunecos cât mâna de gros, care o lua apoi târâș-grăpiș și se ascundea rușinat în tufiș. Vizitiul se prefăcu într-un balaur cu șapte capete vărsând flăcări și pucioasă pe nas și pe gură. Dar și de data aceasta Făt- Frumos se dovedi a fi cel mai tare. Unde făcu calul să zboare pe deasupra lighioaiei și când îi plesni unul dintre capete, acesta se și desprinse de trup, strâmbându-se și făcând ca toate cele. Abia când Zgripțuroaica își scoase capul său de câine din trăsură și Făt-Frumos i-l tăie din greșeală, lupta se mai domoli.Apoi toate celelalte capete au fost o joacă de copil. Sabia lui Făt-Frumos strălucea când ca soarele când ca și un diamant, când ca și amândouă la un loc, așa că orbite de lumină capetele balaurului se băgau singure sub tăișul sabiei. Caii babei se prefăcură în corbi și zburară în toate părțile croncănind supărați. Vizitiul se prefăcu și el în iepure și o rupse la fugă la deal de-i scăpărau lăbuțele.Abia atunci coborî Făt-Frumos de pe calul său și deschizând portița trăsuricii o strigă pe prințesă. Dar în locul prințesei văzu o mică păpușă de porțelan care îl privea cu ochii triști.
-Dragă păpușică îmi pare rău, dar eu salvez numai prințese și nu păpușele de porțelan cu ochii albaștri ca ai tăi. Așa că draga mea, pentru binele amândurora, am să te las aici, poate te va găsi vreun trecător care să te ducă la casa ta sau la casa lui.
Abia atunci, privind-o cu atenție, Făt-Frumos văzu că fața de porțelan a fetei, crăpase nițel probabil atinsă de sfârcul de foc al biciului cu care vizitiul era hotărât să îl omoare pe Făt-Frumos.
-Îmi pare tare rău, fată frumoasă. Rămâi cu bine.
Și Făt-Frumos încălecând pe cal se duse la treburile lui. Trăia în acele vremuri, un bătrân care aduna vechituri. El cumpăra de la diferiți oameni, unii mai săraci, alții mai bogați, o serie de obiecte, care nici unora dintre ei nu le mai făcea trebuință. Uneori, bătrânul, o mai lua și prin pădure să mai adune vreascuri pentru foc.Urca câte-un deal, cobora câte-o vale și asculta cu atenție ce povestesc copacii pădurii, vântul, râul, păsările și animalele celelalte ale locului.Pentru că fiecare copăcel sau animal, știe să vorbească și îți poate spune multe, cu condiția să știi să îl asculți. Cum mergea el așa în dimineața aceea geroasă, numai ce aude două vrăbiuțe ciripind într-un copac:
-Colo jos în poieniță
Șade Crina, o fetiță,
Cu fața de portelan
Cu buzele de mărgean.
Iar cealaltă vrăbiuță ciripi și ea:
-Frunză verde lămâiță
Am văzut-o pe fetiță,
În rochiță aurită
Stă de vrajă-ncremenită.
Și păsările după ce mai ziseră una către alta, cirip, cirip, dădură din aripi și zburară.
-O fetiță?- se miră bătrânul care aduna vechituri.- Dar ce să caute ea aici în atâta singurătate? Ia să vedem despre ce este vorba.Dar trebuie să vă spun că moșulețului tare i-ar mai fi plăcut să aiba o fetiță. Încercase el cu baba lui dar norocul nu le surâse niciodată.
Și moșuletul acela, cocârjat se îndreptă plin de curiozitate către poiana despre care vorbiseră vrăbiuțele. Cum ajunse aici, o văzu pe Crina sprijinită de un copac. Era într-adevăr foarte frumoasă și înveșmântată în rochița aceea împletită cu fir de aur.Ninsoarea din nopțile precedente îi puseseră pe cap o coroniță de nea.
-Of, fata moșului, ce faci tu aici singurică. Nu ți-e frică de lupi că or să vină noaptea la tine să te sfâșie? Uite ce zic eu. Dacă vrei, te iau la mine acasă și o să stai ca o adevărată cucoană în vârful patului. Iar dacă o să mă ajuți să fac micul dejun dimineață și masa de prânz, zău dacă am să mă supăr.
Moșul o privi pe fetiță și i se păru că aceasta dă din cap. Atunci el luă păpușa de porțelan și o puse în trăistuța care o purta pe umăr. Mai adună după aceea o mână de vreascuri și cu păpușa în desăguță și cu crosnia de lemne în spinare, porni cu pași domoli și târșâiți către casă. Ajunse acasă când soarele se urcase deja sus. Moșul se spălă pe mâini, se apucă harnic să curețe cartofi, morcovi și ceapă. Mai curăță câte o rădacină de pătrunjel și de țelină. Tocă toate astea mărunt, puse oala cu apă să fiarbă, după care puse cartofii și celelalte legume la fiert. 
Mai turnă și vreo două linguri de ulei și cam după o jumătate de ora, ieși o ciorbiță așa de bună că îți venea să o sorbi cu ochii. Mirosul era atât de îmbietor, încât câteva gâște sălbatice care zburau pe sus înghițiră în sec, apoi începură să gâgâie și se sfătuiră să coboare pe acoperișul colibei moșului să se odihnească. Moșul luă două castroane, puse două linguri de lemn și puse mâncare în castroane. Tăie două felii groase de mămăligă și le așeză cuminte lângă blide.
-Haide fetiță la masă. Dar Crina îl privi cu ochii mari și se rușină să se apropie. Moșul începu să mănânce cu poftă, apoi lăsă castronul gol și propti lingura de el, urmând să le spele când se va scula. Apoi se culcă pe laviță, se înveli cu un țol gros, după care începu să mâne zgomotos porcii la jir. După ce moșul adormi, păpușa începu să străluceasca și deodată se auzi un pocnet slab. Păpușa plesni ca o nucă si din ea, ieși Crina. Fata se așeză pe scăunel, mâncă cu poftă ciorba și felia de mămăligă, ieși repede și dădu purcelului care guița supărat cojile de cartofi, iar gâștelor le aruncă fărâmiturile de cartofi rămase. Pe urmă intră în casă, deretică și spălă totul.La sfârșit, se duse la păpușă, iar ea se închise din nou cu un pocnet, închizând-o pe Crina cea adevărată înăuntru. Când se trezi moșul după cîteva ore de somn bun, se sperie, nu alta. Oalele erau curate, mămăliguța cea nouă și proaspătă era acoperită cu un ștergar și din oala de pe sobă, venea un miros îmbietor de fasole. Castroanele erau și ele curate și așezate cu fundul în sus, iar lingurele de lemn stăteau rânduite ca niște soldați asteptând ordinele de la comandant.
-Oare cine a făcut toate acestea?-se întrebă moșul uimit, nu mai fusese așa curat în casa lui de pe vremea când îi trăia răposata, dar pentru că nu găsi răspuns dădu din mână a pagubă și plecă la treburile lui.Gâștele își luară zborul și după un timp, pe când ele pluteau prin aer, simțiră un miros de mămăligă caldă, ieșind pe coșul unei căsuțe.
-Ga, ga, ga…-zise conducătoarea cârdului întorcând capul către celelalte. Eu zic să ne mai odihnim puțin, că avem mult de mers și s-ar putea să cădem ostenite pe drum.O masă bună ne-ar prinde foarte bine.
-Ga, ga, ga…-încuviințară si celelalte în cor.
Și toate gâștele acelea coborâră în curtea tăietorului de lemne. Acum cum le zări Gențiana pe geam își și puse paltonașul pe umeri, ieși afară și le azvârli cîțiva pumni de boabe de porumb.
Gâștele se repeziră gâgâind. Dar după ce mâncară una dintre gâștele bătrâne ridică capul strâmbând din nas și zise:
-Bune sunt boabele acestea că ne țin de foame, dar mai bune au fost fărâmiturile de mămăligă pe care ni le-a dat Crina.
-Crina? - strigă Gențiana?
Gâștele se speriară și își întinseră aripile răscolind aerul.
-Da Crina,-răspunse gâsca bătrână.-Dar de ce întrebi?
-Crina este sora mea. Puteți să îmi spuneți unde este acum?
-La casa moșului care cumpără vechituri.-răspunse gâsca și dând din aripi se înălță în văzduh. Celelalte gâște se așezară cuminți în două șiruri în spatele ei. Păreau așa, văzute acolo sus, două rânduri de bărci pescărești vâslind pe apele unui lac nespus de albastru.
Despre Crina noastră ce să vă mai spun , de fiecare dată când reușea să iasa din învelisul acela de portelan Crina mai reușise să învețe tabla înmulțirii cu încă un număr.Dar până la tabla înmultirii cu zece mai era.

7.
În ziua următoare, Gențiana împreună cu mama ei erau la portița colibei bătrânului, bătând de zor în ea.
-Au venit colindătorii?-întrebă curios și nedumerit moșul, scoțându-și nasul ca o pătlăgică pusă la oțet, afară.
-Nu suntem colindătorii, ci mama și sora Crinei. Am auzit că o ții ascunsă în casa dumitale moșule.
-Vai de păcatele mele -exclamă moșul surprins.-Nu sunt aici decât eu și purcelul aista care toată ziua morăie și guiță ca ursul, în sfârșit este valabil și invers, și îmi reproșează că în loc să îl îngraș îl supun la dietă severă.Și în afară de noi doi, doar vântul care horăie prin horn, când focul se mai ghemuiește cuminte la colțul lui și doarme.
-Dar noi nu cu purcelul dumitale avem treabă avem treabă și nici cu vîntul.
-Atunci?
-Ia zi, ia, ce ai găsit când ai fost ieri prin pădure?
-Păcatele mele, am adunat doar o crosnie de lemne ca să fac focul în sobă și să-mi încălzesc bătrânele mele oase.
-Atunci zi așa după mine zise Gențiana cu o voce subțirică: Să mă bată Dumnezeu dacă mint, și să-mi curgă nasul toată iarna iar oasele să mă doară ca naiba.
-Nu pot să zic asta-rosti supărat moșul.
-De ce? Pentru că nu ai curajul să spui adevărul?
-Of, of, vai de bătrânețele mele. Păi nasul îmi curge și așa și guturaiul nu se mai termină niciodată. Cât despre oase, ele mă dor chiar și fără să mai rostesc vreun blestem.Așa că Dumnezeu mă bate zilnic,-cum se întâmplă de mai bate și pe alții,-dar eu mă prefac că sunt mulțumit și îi mulțumesc cu plecăciune, de teamă să nu mă bată și mai tare ca și de obicei.
-Da cu păpușa care ai găsit-o, ce ai făcut?
-Stă cuminte între perne.-zise moșul, apoi dându-și seama ce a făcut, zise pentru sine:
” Uite ce făcuși moș Tăgârță…Unde nu-i cap este vai de picioare.Iar limba lungă netezește cărările altora. Să-ți fie de învățătură.” Bine, bine, continuă moșul cu glas tare.Stai o clipă că o aduc și să o stăpâniți sănătoase.
Și moșul o aduse din casă pe Crina care acum părea că strălucește ca un soare.
-Ea este fata voastră?
-Da, ea este fata noastră.-încuviință mama Gențianei. Și cele două luară păpușa și plecară. Gențiana o strânse pe Crina în brațe, o înveli cu șalul ei și o întrebă:
-Surioară, surioară, ți-e frig?
Dar surioara nu-i răspunse. Abia seara când veniră colindătorii se auzi întâi un țârâit de greier care părea să nu se mai termine , dar noi stim acum cine era greierul și ce misune avea el, Crina îl asculta și acum repeta împreună cu el tabla înmultirii iar când năvăliră colindătorii păpușa se desfăcu cu o pocnitură și Crina ieși din trupul acela încremenit. Masa se acoperi cu o față de masă verde și pe ea apărură cozonaci și chec, fripturi de purcel și cârnați, sărmăluțe și alte bunătăți. Iar lângă Crina ședea Vrăjitoarea cea bună.
-Primiți cu colindul?
-Primim, primim, ziseră mama și tata și cele două fetițe.
-Că noi v-aducem pe Cristos
Pe Cristos cel mititel
Mititel și-nfășățel…
Și din curte se auzeau cum sună clopoțeii, sau erau glasurile copiilor care sunau astfel, în vreme ce o luna albă , mare și rotundă își azvârlea umbrele ei albăstrii, zâmbind plină de mulțumire.
Dimineța o prinse pe Adela dormind în brațele bunicului.Buzele ei murmurau nu se știe din ce motiv tabla înmulțirii și spre mirarea părinților și bunicilor fetița o spuse pentru prima oară toată fără greșeală.Ei chiar au fost convinși că fetița se joacă
și acesta era darul lor de Crăciun.Să-i lăsăm noi să creadă dacă asta îi fac fericiți și noi să ne bucurăm de adevăr.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!