Sunt interesat, ba chiar aș spune pasionat de noua poezie, în cel mai înalt grad. Întotdeauna m-au interesat și mă interesează generațiile care vin din urmă, fiindcă atunci când au apărut optzeciștii eram total inflamat, aveam impresia că ceva mai grozav în literatură, adică în poezie, decât ceea ce făceau optzeciștii nu se mai făcuse. Senzația clară că la noi există o izbucnire extraordinară, o promisiune, devenind un spirit nou. Dar totul se fâsâie îngrozitor de rapid. Foarte curând au venit nouăzeciștii, apoi douămiiștii, și tot felul de „iști” care ne dau și ne-au dat aceeași impresie. Iată-i acum pe aceștia care au 20, 30 de ani în care eu am multă încredere. Și de ce spun asta? Pentru că am avut impresia că optzeciștii și nouăzeciștii au intrat în poezia românească într-un fel regimentat. Acum mi se pare că cei aflați între 20-30 de ani sunt mult mai personali, fiindcă sunt deja conturați de la început ca personalități individuale în domeniul poeziei și nu numai. Remarc două direcții: una spre transcendent, spre metafizică, ceea ce mă bucură enorm pentru că în generația anterioară chestia asta aproape că dispăruse, iar cealaltă direcție, foarte pregnantă, este cea telurică, tenebroasă, cea îngrozitor de sexuală, până la obscenitate. Stau și mă întreb dacă nu există cumva și o metafizică a cărnii, deocamdată eu le îmbrățișez pe amândouă. Trebuie să vă mărturisesc că sunt absolut convins, într-un viitor apropiat, în revigorarea poeziei. Ba chiar se observă deja, vin în forță, poezia nu se pierde, dacă la noi în țară se alungă forma și se merge pe conținut printr-un dens dur, în Germania și în alte țări se merge pe experimente, unde nu mai interesează conținutul. Se fac experimente ale formei tot timpul. Tot timpul se inventează, inventează. Și uite așa poezia trăiește. Dacă vreodată se va face vreo globalizare, cred că din acest altoi va ieși o adevărată poezie. Ceea ce mă frământă este statutul poetului și al scriitorului care se lovește de foarte multe probleme. Trebuie să vă spun că pe toate cărțile pe care eu le-am publicat din’97 încoace nu am primit nici un fel de onorariu. Cărțile nu mi se plătesc, cartea nu se difuzează corect, este chiar o nenorocire. Dacă nu apar la editurile mari, fără să dau nume, celelalte edituri nu au nici un fel de loc de desfacere a cărții. Am rămas cu aceeași mentalitate a românului: niciodată nu mă gândesc urât și nu îmi vine să cred că sunt interese de grup, deși sunt sigur că sunt pretutindeni. Întotdeauna am crezut mai mult în existență decât în poezie, dar poezia întotdeauna a venit imediat după aceea, adică este soră bună cu existența. De curând am început să fiu foarte atras de proză pentru că proza îmi îngăduie să spun mult mai multe, mai bine zis, să spun mult mai plenar, total chiar. Poezia rămâne în orice caz prima iubire. Oricum, și în poezie și în proză, se simte imediat întâmplarea și hazardul și să nu uităm că de multe ori oralitatea face bine în ambele scrieri. Formarea unui poet sau a unui prozator adevărat durează, cine nu înțelege asta se pripește, înseamnă că este un neprofesionist. Nu trebuie judecat un viitor poet sau prozator după activitatea depusă în ultimele șase luni sau într-un an. Asta presupune să citească, să aibă timp de o bibliotecă, de ceea ce este necesar în profesia de scriitor. Instinctul acesta, oricât ar fi el de la Dumnezeu, trebuie și educat. Cu toate acestea, am toată încrederea în tinerii care vin în urma mea. Așadar, astea sunt problemele care mă frământă ca scriitor. Cred într-un model sanitar de acțiune și de existență culturală. Dacă stai de vorbă cu un scriitor sau un poet adevărat doar așa te poți simți ca intelectual, ca scriitor așezat, situat, util societății. Astfel te simți integrat prin chiar marginalitatea care trebuie înțeleasă ca autonomie a meseriei stranii pe care ți-ai ales-o, o linie importantă, de multe ori nebăgată în seamă, a culturii civice, literare.