poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1796 .



Stăpână pe timpul meu liber 16
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai andrei ]

2012-07-20  |     | 



Schimbarea anotimpului a adus după el vânturile care făcea marea să spumege în mugete infernale. Prinsă între clești de vânt căuta scăpare, dar unde ar fi putut să se ducă din matca sa cu toate că lovea malurile furioasă să scape cum o putea din ghearele acelui rău.
Stăteam înmărmurit uitându-mi la acea luptă între apă și monstrul nevăzut care o făcea să spumege de furie. Acea forță nevăzută mă lovea și pe mine spectatorul de pe malul de sus al mării și-mi aducea din largul mării picături fine de apă sărată demonstrându-mi puterea lui. I-am întors spatele plecând către vilă înfrigurat, strângând hainele de pe mine spre a opri pe nemilos să mă sfredelească cum vrea el. Eram deja în curte privind pajiștea din fața vilei cum este luată pe sus, iar boscheții estetici se chinuiau ca niște pămătufuri uriași scuturându-se. Pădurea urla sub biciul acela și viața din ea dispăruse fără urmă. Am trecut bălăngănindu-mă ca un om beat pe lângă vila Angelei și m-am dus către cabană. Printre copaci se mai domoli puțin, dar scârțâiturile și trosniturile acelea îmi dădeau fiori reci. Am ajuns în cele din urmă la cabană aproape cu ochii închiși și odată intrat în ea am descoperit că sentimentul de siguranță încă nu-mi apăruse. Construcția din lemn scârțâia din când în când pe ici pe colo lăsându-mi simțămintele în priză. M-am dus către bibliotecă și am pus mâna pe prima carte care mi-a venit în mână așezându-mă. Cartea mă prinse și încordarea față de natură trecu în cuprinsul ei. O citeam frenetic parcă nu eram omul cu timpul încărcat la maxim. M-am așezat mai comod și am trecut la capitolul următor uitând de mine. În una din paginile acelui capitol am pus ochii pe un alineat ce era frumos subliniat cu creionul. L-am citit năuc de două ori, dar nu-mi dădeam seama de ce a fost subliniat, pentru că nu atrăgea deloc atenția ca fiind un învățământ sau ceva anume. M-am întors la numărul capitolului, o sămânță parcă încolții în mintea mea, dar tot nu vedeam legătura. Am citit din nou partea subliniată și nu-mi venea să cred „Căci scoarța este ceea ce ține întregul și deschide ușile dându-ne lumină”. O clipă am crezut că este vorba despre scorbura pe care am descoperit-o în pădure, imediat ceva s-a declanșat în mintea mea, crezând că aceea este cheia către manuscrisul lui Pontic bătrânul. Am lăsat cartea nebun, uitând de furtună și am ieșit afară îndreptându-mă prin biciuirea de ploaie către scorbura din pădure. Zâmbeam ca un căutător de aur ce a găsit câteva fire și avea sentimentul că acolo se află filonul cel mare. Am ajuns la scorbură, dar vântul mă bătea din toate părțile aici, în lipsa cabanei și copacul se văita înspăimântător dându-mi senzația că sfârșitul este aproape. Nimic nu m-ar fi putut opri dacă nu ar fi căzut o creangă chiar în fața mea, blocându-mi intrarea și totodată trezindu-mă la realitate. Am încercat disperat să trag de craca mare, dar era destul de grea pentru mine, mai ales că mi-o smulgea si vântul ce bătea potrivnic. M-am întors în cabană cu gândul să-mi iau ceva de tăiat pentru a-mi face loc înăuntrul scorburii, dar spre surprinderea mea n-am găsit pe moment nimic satisfăcător, iar mașina de tăiat iarbă pe care aveam un cuțit de curățat era tocmai la vilă. M-am așezat furios lângă carte aceasta sărind în sus, iar eu am luat-o și am trântit-o pe pat furios. Cartea se deschise la ultima pagină lăsând coperta să se vadă pe dinăuntru, cu toate că era deosebit de îngrijită avea totuși ani buni, dar ceva nu se lega. Foile îngălbenite ale cărții din pricina timpului erau mai de proastă calitate față de ultima filă a cărții care era în continuare lipită pe copertă. Am trecut imediat la prima filă și evident cea lipită pe coperta cărții observând că era hârtie de aceeași calitate cu întreaga carte. Coperțile exterioare din piele nu-mi spuneau nimic. M-am întors la citatul din cuprinsul cărții sărindu-mi în ochi cuvântul scoarță, dar am închis cartea furios ducându-mă cu gândul la copacul bătrân ce și-a închis intrarea în adăpostul său și zâmbeam singur cu gândul că aș fi rămas acolo izolat fără să mă găsească cineva până la terminarea furtunii sau poate cine știe cât. Stăteam cu cartea în mâna si nu mă gândeam decât la faptul că citatul acela trebuie să mă ducă undeva. Am început să patrulez furios pentru că nu puteam părăsi cabana din cauza furtunii și mă gândeam că acolo poate fi cheia către secretele familiei Pontic. Am luat telefonul la viteză în mână vizualizând poza făcută de mine în scorbură, crezând că poate găsesc în acel mic detaliu altele care mi-au scăpat, dar nu erau decât inițialele și atât. Stăteam cu telefonul într-o mâna și cu cartea în cealaltă mâna privindu-le furios. Cartea nu avea nici un cusur în afară de acela cu ultima filă și cea lipită pe copertă. M-am gândit că legătorul nu a mai avut hârtie din același pachet, schimbând pachetul poate nu avea aceeași calitate ca primul, fiind toate albe și identice la acea vreme, numai că timpul le-a diferențiat. Totuși cum o suceam eu pe toate părțile, pentru că era mai interesantă cartea decât telefonul am observat la coperta cu pricina o diferență față de aceea cu titlul, dar și aici am găsit o explicație pentru că toate cele cu litere încrustate în ele erau presate cu o presă care ar fi făcut-o plată, dar și pe cea de sfârșit erau prețul și editura cu toate că erau în baza coperții. M-am dus imediat la raft și am luat la fel o carte care mi-a căzut în mână comparând coperțile între ele. Stupoare, cea din urmă era plată cu toate că nu avea nici o informație pe ea. Am pus-o la loc și am scos alta din raft constatând același lucru. Am luat cartea mea și m-am dus la lumină să văd mai bine planeitatea coperții cu pricina. Într-adevăr era o mică problemă cu aceasta însă nimic altceva nu se putea observa la carte. Am deschis-o din nou la citatul cu pricina, iar mi-a căzut ochii pe cuvântul scoarță, dar ciudat gândul meu se muta mereu către copacul dragostei. Stând cu cartea deschisă între degete am simțit o mică denivelare în coperta ce se diferenția. Am pipăit mai cu atenție pielea fină și am observat că într-adevăr se contura un obiect în interiorul coperții, dar era foarte greu sesizabil, grosimea materialelor din copertă mă dezorienta. Inima îmi bătea ca nebuna, m-am dus către un loc și mai luminos pentru a putea studia mai bine acea copertă. Îndoind-o ușor și făcând comparație cu cealaltă am constat că aceasta este mai rigidă. Am luat la puricat pagina mai albă de altă calitate care mi-a atras prima atenția și am observat o mică imperfecțiune la tăiatul ei, dar putea fi foarte bine și o strângere de unghie la emoția parcurgerii cuprinsului ceea ce m-a liniștit. M-am gândit imediat la cuțitul de pe mașina de tăiat iarbă, dar în același timp mă înduioșa faptul că puteam să stric o așa frumusețe pe care bătrânul Pontic a cumpărat-o cu bani grei și poate că avea o valoare deosebită pentru restul familiei. Pentru a mai dezarma m-am gândit că ar putea fi clei în exces care a întărit locul acela. Am pus cartea la loc râzând în sinea mea de excesul de zel pe care îl făcusem fiind furios pe propria-mi persoană pentru slăbiciunea de care am dat dovadă.
Vântul mai bătea, dar intensitatea lui scăzu vizibil. Am mai aruncat un ochi cărți de pe raft aproape râzând de furia mea și m-am dus la birou să-mi fac ordine printre dosare. În fața biroului având o manta de ploaie, Angela mă aștepta cu lacrimi în ochi.
- Bună Angela, dar ce ai pățit să ieși pe o vreme ca aceasta din casă?
- Am văzut că nu mai bate vântul așa de tare și în mintea mea s-a născut o nostalgie care m-a mânat involuntar aici.
- La birou?
- Ei, la scorbura în care ai înnoptat tu!
- Da, însă tot n-am înțeles de ce ai ieșit pe o vreme ca aceasta?
- Ei na! Tu nu vezi că mai are puțin și dă soarele!
- Sunt de acord cu tine Angela, dar de ce lăcrimezi?
- Nu sunt lacrimi, ci doar apă de ploaie.
- Acum că te-ai mai liniștit aș vrea să lucrez puțin. Duminica aceasta voi prezenta…
- Auzi, tu nu înțelegi ce-ți spun eu!?
- A, ba da! Însă acum chiar am treabă șefa.
- Nu înțelegi!
- Care este nostalgia de care tot îmi zici acolo?
- Așa mai merge!
- Și eu care credeam că nu mai este nimic de lucru.
- Ce tot zici acolo?
- A, nimic Angela!
- Duran, nu știu cum să încep, dar vroiam să stau la…
- Gura sobei auzind cum trosnesc lemnele!
- Niciodată nu mă lași să termin!
- Angela, dacă vrei să-mi spui ceva, de ce n-o faci din prima, fără să mai ocolești atâta.
- Chiar așa domnule angajat! Auzi, vroiam să-ți dau ceva de lucru! Pentru aceasta te-am căutat.
- A, ne este frică de interpretare! Care este munca pe care doriți să o execut doamna Angela?
- Domnule Duran, trebuie să faceți rost de o drujbă pentru aceasta.
- Când o să ai drujba mă cauți! Angela, dacă stai și privești pe fereastră furtuna, iar toate acestea îți aduc în amintire lucruri frumoase uitând de furtuna de afară, nu este un lucru rău.
- Și ce crezi tu că mi-am amintit?!
- Unele scene de dragoste, petrecute pe o vreme ca asta.
- Și ce-i cu asta?! Doar n-am venit să-ți cer a-mi îndeplini fanteziile!
- Poate că n-ar fi rău!
- Poate, dar nu mai ai...
- Aha, acum știu!
- Asta înseamnă că până și dumneata ai avut fantezii domnule Duran.
- Ba angajat, ba domn, ba…
- Îți spun cum vreau eu!
- Probabil că vremea este o chestiune la care tu ești sensibilă Angela.
- Nu toți suntem sensibili la astfel de furtuni?
- Nu toți dorim să facem dragoste pe furtuni Angela.
- Ei bine, mie îmi place!
- Am înțeles, dar totuși unde anume ai vrut tu să faci dragoste și ți s-a tăiat craca?
- Îți spun dacă îmi spui și tu unde te gândeai pe această furtună.
- Ei bine eu dormeam și acum că pot umbla nestingherit am ieșit să lucrez ceva.
- Te și cred!
- Bine, am să tai craca din fața scorburii, ca să poți visa liniștită Angela.
- A, deci visul tău a avut cam aceeași destinație cu al meu!
- Da, numai că am fost ceva mai nestăpânit și am ieșit pe furtună existând pericolul chiar să fiu lovit de acea cracă.
- La cum bătea vântul m-am gândit că a căzut copacul cu totul pentru că este destul de slăbit. Am să vorbesc cu tata să facem ceva cu copacul acesta pentru a păstra scorbura.
- Scorbura nu-ți spune nimic?
- Ba da numai că generații întregi s-au perindat prin ea, nu ca tine și…
- Nu-mi mai spune în continuare Angela.
- Acum că ști ce ai de făcut poate…
- Să vorbești cu cineva pentru o drujbă Angela.
- Bunicul știu că avea oameni care se ocupau de pădure.
- Îmi dau seama, dar acuma…
- Mai bine las-o așa, îi spun tatei și se va ocupa sigur de tot.
- Deci și el…
- Mai ales el! Nu-ți dai seama că eu sunt nepoata bătrânului Pontic, iar această scorbură dăinuie de foarte mult timp.
- Înseamnă că părinți bunicului tău au avut pădurea de foarte mult timp.
- Da, numai că următoarele generații de marinari ca să zic așa, nu s-au mulțumit numai cu tunsul ierbii, așa cum și tu ai avansat destul de repede.
- Vrei să spui că generațiile din spate au acumulat pământurile, iar voi le-ați ocupat.
- Sună a un pic de latifundie, dar îmi place.
- Deci noua lume a apărut mult mai încoace ca să zic așa.
- Ca și America! Noi am civilizat acest colț de Rai.
- Mă!... Auzi, nu sună prea pompos!
- Ca și lumea ta nouă Duran.
- Mă rog.
- Ce program ai astăzi Angela?
- Sunt liberă, doar este sfârșitul săptămânii. Tu?
- O să-mi termin treburile și după ce fac o plimbare pe plajă plec către casă dacă nu ai nimic împotrivă.
- Astăzi avem relaș, dar după aceea vom vedea.
- Văd că și timpul s-a mai domolit un pic, așa că…
- Nu uita de prezentarea aceea pe care tata a ținut morțiș să o faci cu el. Pregătește-o cum se cuvine Duran, s-ar putea să iasă ceva la afacerea asta.
- Nu mi-ar strica o premieră.
- Bine Duran. Pa, pa!
- Pa, Angela!
Am luat cu asalt biroul punându-mi actele în ordinea de lucru, dar stăteam cu ochi pe fereastră urmărind vremea care se transforma precum șopârlele la soare. Spre ora de masă am aruncat ochelari pe masă și m-am dus bucuros către Angela, dar la vila ei nu se vedea nici o mișcare. Am bătut la ușă, dar am primit același răspuns, liniște deplină. Afară soarele încă nu-și făcu apariția, iar vântul doar adia ușor, aducând mirosul mării până pe terasa Angelei. Nu puteam să las burta sau mai bine zis nu m-a lăsat ea pe mine și am purces către cârciuma lui Alfonso care mă aștepta cu o pungă de hârtie pe tejgheaua de la bar.
- Doamna a comandat aici totul, zicea că a fost urgent chemată de tatăl ei.
- Dar de ce în pungă?
- A, tot doamna a mai zis că aveți foarte mult de lucru și de aceea v-am pregătit totul așa.
- Mulțumesc! Am să mănânc conținutul pe plajă, până în dreptul vilei.
- Cum doriți domnule!
Am luat punga și am ieșit pe malul mării care mai spumega după vântul ce a înghiontit-o din toate părțile. Într-adevăr alimentele mâncate pe malul mării erau mai gustoase, dar cel mai aiurea a fost faptul că aproape nici n-am văzut ce conținea cu ochi la mare și plajă. Pescărușii mă urmăreau ca fermecați adunând în urma mea toate firimiturile. Plaja fără turiști parcă n-avea nici o noimă, dar mă bucuram că aveam toate acestea doar pentru mine. Un puști, îmbrăcat destul de gros, trecuse la prospecțiuni miniere, cu un detector de metale. Se oprea din când în când ca să scoată câte un capac de sticlă, pe care îl arunca posomorât în spate.
- Bună ziua! Auzi, mâine nu mai treci pe aici?
- Nu aud nimic, ce spuneați?
- Din cauza căștilor.
- A, da! Ce spuneați?
- Vorbeam de dopurile metalice, dacă le arunci nisipul le va acoperi din nou și la altă trecere vei munci iarăși.
- Nu mai trec pe aici.
- Nu se știe niciodată cum dai cu aparatul.
- Și ce să fac cu ele?
- Le aduni, pentru că o eroare dublă costă timp.
- Bine, dar o să trebuiască să-mi fac o sacoșă și pentru astea.
- E loc destul în rucsacul tău. Ai găsit ceva sau pierzi timpul degeaba?
- Ei, vreo câțiva cercei și o brățară.
- De când lucrezi?
- De când a plecat lumea, astăzi cu furtuna nu prea am avut timp bun.
- Îți scoți de o gustare.
- Distracția e mare.
- Vrei să-mi dai și mie un pic căștile să vedem cum se aude?
- Nu-i decât un sunet ascuțit când găsește ceva.
- Totuși?
- Bine!
Am pus căștile pe urechi și am pornit pe plajă, dar imediat am fost tras de mânecă.
- Stai puțin! Ce găsești este al meu!
- Se știe bătrâne!
Un clinchet ca de chei se auzi în căști, m-am oprit din viteză și am mișcat ușor până ce sunetul a devenit rotund.
- Cum se aude?
- Continuu cred că este ceva. I-ați scula și sapă ușor.
- Nu, dumneata vei săpa! Cum vreți să simțiți fiorul aurului, dacă nu săpând după el!
- Bine, dă-mi scula!
Nu era decât un biet căpăcel de suc, pe care l-am pus în punga de acum goală ce mi-o dăduse Alfonso.
- Acum ai și pungă pentru capace.
- Mulțumesc!
Bucuros că m-am împrietenit cu puștiulică care era atât de simpatic, m-am gândit că este cazul să trec la acțiune pentru a măsura volumul pe care l-am suspectat mai devreme, detectorul puștiului ar fi numai bun pentru că o carte n-ar trebui să conțină decât hârtie, ață și clei.
- Mai stai pe aici?
- Când o să apară sus tata cu mașina voi fi obligat să plec. Până atunci nu mă dezlipesc de pe nisip.
- Foarte bine, pentru că eu doar trec dealul acesta și vin imediat. Nu te îndepărta prea mult, caută în jurul acesta. Vreau să folosesc puțin aparatul tău.
- Bine, dar dacă nu veniți eu o țin tot înainte pe porțiunea aceasta.
- S-a făcut!
Inima începu să bată ca nebuna, parcă nu mai știam de mine. Am trecut în fugă curtea și m-am întors cu volumul suspect pe plajă, dar odată ajuns mă străpunse un sentiment de panică. Dacă acel volum conținea o cheie, cu toate că descrierile arătau că acolo trebuie să fie ceva, stomacul începu a fremăta în mine, iar tâmplele se zbăteau fără noimă.
- Ce-i cu cartea asta? Am citit ceva romane în vacanță, altfel nu eram aici!
- Îmi închipui puștiule! Dar eu vroiam să văd la acest volum deosebit de luxos, legat cu piele…
- Pare foarte veche, dar este foarte bine întreținută. Are și tata astfel de cărți, dar sunt de-ale lui de specialitate.
- Nu mă îndoiesc, dar eu tocmai vroiam să văd ce tehnică foloseau cei care legau cărți, cu ajutorul aparatului tău.
- Numai caietele se capsează, cărțile sunt cusute cu grijă domnule.
- Se pare că te pricepi.
- V-am spus doar, am răsfoit și eu așa ceva.
- Totuși aș vrea să văd dacă conține vreo capsă.
- Bine, lăsați-o jos pe nisip.
- Nu mă îndur, dar stai că am o batistă nefolosită, care cred că este foarte bună.
Am pus volumul pe nisip cum am primit ordin de la puști, doar el avea aparatul nu, cu coperta ce o suspectam în sus. Băiatul a sărit ca ars.
- Nu se poate, nu se poate! Sună extraordinar de tare! Oamenii ăștia sunt nebuni! Au compromis această copertă scumpă din piele, pentru câteva capse metalice ce vor ruginii în timp, extraordinar domnule, ce descoperire, ce mojici! Sper că n-ați dat o căruță de bani pe ea?
- Oricum o să mi-i recuperez urgent.
- Cum așa?
- O să returnez cartea.
- Foarte bine! Ce tare! Dar pierdeți conținutul.
- Da, o să-l piardă și nepoții mei după opinia ta.
- Corect, atunci când filele își vor lua zborul, totul v-a fi pierdut. Ce nebunie! Am să-i povestesc tatei! O să iau toată biblioteca la puricat!
- Nu are nici un rost să-i povestești tatălui tău bătrâne.
- De ce?
- Ei, mă gândesc că nu va fi prea fericit să afle că ai stat de vorbă cu străini.
- A, aveți dreptate, nu m-am gândit la asta!
- Da, biblioteca tot o să i-o măsor!
- Cu prudență cred!
- Absolut, va fi secretul nostru domnule!
- Așa mă gândeam și eu. La revedere!
- La revedere!
Vesel, m-am despărțit de puștiul căutător al comorilor de pe plajă, făcând tot drumul cu cartea la subsuoară, pentru că simțeam cum mă încălzește la palmă acea copertă. Nu știam unde să apuc și cum să-mi păstrez secretul. Am ajuns parcă instantaneu la birou parcă și am băgat cartea lângă celelalte probe în birou. Dintr-odată mi-a răsărit în minte faptul că ar trebui să fie un fișet care să fie deschis cu acea cheie și deci cel mai important era să găsesc ușa fără a deteriora cartea. Am luat biroul la ochi și nimic nu mi-a sărit în ochi ca fiind vreo ușă pe care eu să n-o fi deschis-o până atunci. Biroul era de asemenea manevrabil la fel ca tot cuprinsul acelei încăperi sau cel puțin așa vedeam eu lucrurile. O clipă mi-a străfulgerat prin minte că ar putea fi în aripa cu dormitoarele, dând fuga, luându-le pe toate la mână, inclusiv livingul imens cu biblioteca. Nu mai era decât o clădire în toată acea curte, dacă nu cumva se deschidea ceva în scorbura cea mult iubită. Am luat cu asalt ușa vilei lui Angela, dar nu venise de la tatăl ei. Am sunat cu telefonul exasperat să o contactez, fiind asigurat că nu mai vine la vilă pentru că are treabă cu tatăl ei, iar eu dacă mi-e foame pot comanda ce vreau la Alfonso, după care dacă nu mai am treabă sunt liber, dându-mi întâlnire la sfârșitul de săptămână viitor. De acum eram exasperat că nu puteam deschide vila, deși dacă îi spuneam că am o urgență, de exemplu că nu-mi curge apa la cabană, poate că mi-ar fi dat niște informați despre modul de intrare, dar dacă devenea suspicioasă, mai bine că n-am insistat. Am luat la puricat terasa și am început cu preșul de intrare, dar nu era nimic. Totuși femeia de serviciu care era din zonă trebuia să aibă o cheie, dar pe loc mi-am adus aminte că până de curând toată vila era un tabu și deci greu ar fi ca să aibă cineva o cheie de la intrare, atât de curând. Florile ornamentale de asemenea nu ascundeau nimic sub ele. Mă învârteam în loc fără să-mi dau seama unde ar putea fi ascunsă cheia, cu toate că puteam aștepta până la weekendul viitor, când puțin nevinovat sub contextul unei probe aș fi putut să-i dau roată vilei, dar acum frigeau informațiile în mine, vorba puștiului; febra căutătorului de aur mi se deschise. Atunci mi-a venit o idee, ce-ar fi să caut o fereastră deschisă și totul ar fi fost o nimica toată. Imediat am dat ocol casei, dar nimic, de altfel mă și așteptam la cât de meticuloasă prin ea însăși este. M-am dus cu cea mai mare viteză la Alfonso pentru că totuși, el era la rândul lui o bibliotecă.
- Salut bătrâne! Aș vrea și eu o cafea.
- Doar cafea, nimic de mâncare.
- Nimic, nu am chef să mănânc.
- Dar ce-ați pățit domnule Duran?
- Alfonso, dacă-ți spun trebuie să te ucid.
- Atunci spuneți-mi m-am săturat de viața asta de…
- Lasă că-mi spui altă dată amănuntele.
- Vă aduc cafeaua și stăm de vorbă.
- Bună idee!
Alfonso, cu toate că era unul din cei mai prompți ospătari, barman etc, acum pentru că ardeam de nerăbdare să aflu ceva de la el, mi s-a părut că a făcut o eternitate până a venit cu cafeaua.
- Deci?
- În sfârșit Alfonso!
- Sunteți dependent se pare.
- De cafea! Nici vorbă, dar parcă nu mai veneai!
- Înseamnă că arde tare.
- Uite care este treaba Alfonso! Am uitat în vilă la Angela niște dosare…
- V-a dat voie în vilă!
- Ascultă-mă și nu mă mai întrerupe! Ei bine ea le-a pus acolo, după ce am stat pe terasă de vorbă.
- Și de ce n-o sunați să vină urgent?
- Asta e problema, că este în una din zilele acelea când este nervoasă și deosebit de irascibilă.
- Da, numai că este vina ei că a băgat dosarele în vilă.
- Ba este vina mea! Tocmai de aceea mi-e greu să-i dau telefonul de care îmi spui!
- Cum așa?
- Păi dacă nu uitam dosarele, nu plecam de la vilă, de pe proprietate, la plimbare, acum dosarele erau în biroul meu.
- Dar Angela nu are cheie de la cabană, că doar este proprietatea ei?
- Are… cum să nu, dar când m-am întors dosarele cu pricina, care de obicei sunt duse în biroul meu, după cum bine zici, de data aceasta nu erau acolo, așa că… asta este!
- A, deci ați vrea să intrați în vilă fără să fiți mustrat de doamna Angela.
- Că am uitat dosarele pe terasă.
- Am înțeles, numai că avem o problemă.
- Fă-mă să înțeleg care problemă mai importantă…
- A, problema este că doamna care face curat pe proprietatea doamnei Angela este de asemenea plecată la cumpărături.
- De unde ști?
- Pentru că face și aici curat. A trecut să-mi spună că mă amână după ce vine din târg.
- Deci?
- Deci nu putem decât s-o așteptăm pe doamna menajeră sau pe doamna Angela.
- Am înțeles.
- Dar domnul care se ocupă de curățatul curții, dar mai ales domnul care curăță pădurea?
- A, nea Păpușoi!
- Așa îl cheamă?
- Nu… asta este porecla, nu-i știu numele.
- Da! E bun și nea’ Păpușoi, poate!
- E bun, numai că el vine cu toate sculele lui și mă îndoiesc că ar avea nevoie de vreo cheie.
- Dar cheia de la poartă?
- E posibil să o aibă pe aceea, dar ce ați rămas pe afară?
- Nu ți-am spus povestea mai devreme.
- S-ar putea ca dumnealui să aibă toate cheile pentru că a fost angajat de pe timpul lui Pontic moșul și pe atunci nu erau toate puse la punct ca acum. Este posibil ca moșul Păpușoi să aibă tot șirul de chei, deși a cam șomat de când ai apărut dumneata.
- Ei, eu n-am făcut curățenie decât o dată, dar cred că nu l-a mai chemat pe nea Păpușoi acesta al tău.
- S-ar putea!
- Deci unde îl putem găsi pe nentu’ Păpușoi?
- A… este foarte ușor de ajuns, că doar nu este decât un drum principal, iar din el faceți la dreapta chiar deasupra barului.
- Mi se pare cunoscut traseul.
- Da, iar după aceea o să vedeți o curte imensă neîngrijită cu o căsuță infimă în spate, iar aici în față aproape totdeauna are câte o grămadă de lemne aduse de pe la cei pe care îi servește cu îndeletnicirile sale.
- Am înțeles!
- Atunci mergeți sănătos, iar dacă vine doamna Angela am să trimit pe cineva să vă anunțe.
- Mulțumesc, dar să o faci în cel mai desăvârșit secret.
- Se poate domnule Duran!
- Mulțumesc Alfonso! Am plecat.
Am ajuns imediat la curtea lui nea’ Păpușoi cum îi spunea lumea. Era o curte într-adevăr imensă, dar foarte neîngrijită, după cum bine spune vorba că meseriașul nu-și face pentru sine niciodată timp. Bălăriile depășeau pe alocuri înălțimea unui om, iar mica lui căsuță, cam de mărimea unei rulote se vedea greu pe cărăruia ce ducea până în spatele curții. Mi-a fost foarte ușor să ajung la adresă, dar mi-era și mai greu să strig la pădurea aceea de bălării porecla omului care nu știam dacă ar lua poziție auzind-o din gura unui străin. Am stat minute în șir balansându-mă după un picior pe altul, fără să-mi dau seama cum să procedez. Într-un târziu apare pe străduța pustie un copil la vreo 12 anișori cu bicicleta.
- Alo, copilaș! Aici stă nea…
- A, nea’ Păpușoi, da!
- Și n-ai vrea să iei de la nenea bani pentru o ciocolată?!
- Ba vreau, da… e distanță mare!
- Câți ani zici că ai?
- A, numai 12 spre 13 nenea, aproape sunt gata să mă duc după buletin.
- Am înțeles. Dar totuși la cei 11 ani pe care îi ai, n-ar trebui să fi atât de…
- 11 împliniți să știți!
- Mă rog și acum mai nou, se dau buletinele la 11 ani?
- Ei nu, dar așa mă dau eu mare când văd câte un turist, pentru că ei întotdeauna au câte ceva de făcut.
- Să înțeleg că vrei să ridicăm prețul?
- Ei, acolo de-o pizza nu m-ar supăra!
- Bine, dar numai dacă mi-l aduci pe nentu’ Păpușoi de mână.
- S- făcut!
Încercă poarta din țambre roase de vreme peste care era trecut un lanț prins cu lacăt pe care nici nu-l văzusem.
- Îmi pare rău puștiulică dar să ști că pentru bune intenții…
- Stați liniștit domnule, când este acasă are lacătul pus, iar atunci când pleacă lasă întotdeauna deschis.
- Cum așa?
- Foarte simplu! Atunci când pleacă de acasă este încărcat cu tot felul de scule pe care le așează pe el în fel și chip tocmai din fundul curții, iar pentru toate acestea îi ia foarte mult timp, iar când ajunge aici fluieră la unul din noi să-i deschidă poarta pe care nu i-o mai închidem la loc, la îndemnul lui bineînțeles, pentru că nu știe la ce oră se întoarce și tot la fel nu vrea să-și lase sculele jos.
- Am înțeles, dar atunci cum intrăm la dumnealui?
- Foarte simplu, sar eu gardul.
- Dar dacă se rupe cu tine și așa este tot numai putregai.
- Stați liniștit domnule, de pizza tot nu scăpați, chit că trec prin gard!
- Stai, stai!
Oricât aș fi vrut să-l opresc, cu un salt era dincolo și cu norocul lui gardul rămase întreg.
- Stați aici că dacă mă întorc și nu vă găsesc ați încurcat-o!
- De ce?
- Comanda fără plată, e gravă pentru mine!
- A, deci îți e frică de nea’ Păpușoi!
- Și asta, dar dacă…
- Hai du-te astăzi, că vine duminica viitoare cu tine!
- Am plecat domnule!
- Nu trecură mult și din spatele curții își făcu apariția un moș care se târî până la poartă dându-mi singur seama de ce nu l-a mai chemat nimeni pe proprietatea Pontic.
- Bună ziua!
- Bună ziua, domnule!
- Aș vrea să vorbesc cu dumneavoastră numai câteva cuvinte, dacă nu vă supărați.
- Bineînțeles domnule.
- Atunci să dăm drumul puștiului.
- A, ia măi cheia și deschide poarta!
- Și acum pizza!
- Măi Victoraș, dar așa te-am învățat eu!?
- Domnul mi-a promis, nu sunt eu de vină!
- Bine, du-te la Alfonso la Bar și spune-i să-ți pregătească o pizza.
- Am plecat!
- Stai! Spune-i că te-a trimis Duran.
- Bine, bine!
- Domnule…
- Poți să-mi spui Păpușoi, pentru că de atâta amar de timp, toată lumea îmi spune așa, încât am și uitat cum mă cheamă.
- Ce vroiam de la dumneavoastră, doar să vă întreb dacă ați mai ținut legătura cu familia Pontic?
- Am mai fost de vreo două ori, nu mai știu exact, după ce s-a prăpădit moșul Pontic și după o vreme n-am mai călcat pe acolo. Ãștia tineri vin mai rar și au alte tabieturi domnule. Moșul meu era altfel de om!
- Probabil că erați de-o seamă.
- Ei na! El era mai mare ca mine, de-aia nici nu mai este!
- Am înțeles și eu lucrez pentru dânșii…
- A, am auzit că ar fi o persoană bună la toate care-i ajută. Acum că-mi spui, dumneata chiar pari un om bun la toate.
- Mulțumesc! Apreciez sinceritatea, dar de ce vă caut eu pe dumneavoastră, vroiam să știu dacă mai aveți cheile de la intrare, pentru că a plecat doamna și m-a lăsat pe afară?
- Măi copile, ți le-ași fi dat cu mare plăcere, dar după moartea domnului Pontic moșul, la puțin timp după aceea doamna a picat într-o boală, umblând în disperare după mulți doctori, dar probabil că nimeni i-a crezut boala pentru că era și este o femeie din cale afară de frumoasă, iar soțul ei care umblă pe mări sau mă rog cine-o fi acela, că nimeni nu l-a văzut la față, n-a mai venit acasă de spaima bolii.
- Dar ce boală a avut doamna?
- A, nu știu exact! Pentru că nu prea vorbea lumea cu ea, mai mult cu Alfonso se prăpădea ea așa.
- Aha, dar totuși?!
- Ei, mă gândesc că suferea foarte mult după soțul ei, fiind mai mult plecat, atunci ea s-a supărat foarte tare, căzând la pat.
- Și cheile?
- Cheile mi le-a luat într-o zi a ei bună, că avea și ditr-astea… aproape că n-o cunoșteai. A venit la mine, dar nu a dat nimic la nici un copil! A sărit ea însuși gardul, uite pe acolo, pe unde sunt capetele țambrelor rupte și a intrat la mine cerându-mi cheile. Frumoasă femeie!
- Asta când se petrecea?
- Ei, la puțin timp după moartea moșului.
- Deci, când ai apreciat dumneata că a picat în boală?
- Cam așa sau nu…
- Nu cumva era bolnavă încă de pe vremea moșului Pontic?
- Se poate! Eu nu pot ști exact. Numai ce clevetește lumea, mai aud și eu. Dezarmă Păpușoi pe neașteptate.
- Da, dumneata când te duceai la treabă, cum o găseai, în afară de faptul că era o femeie strașnic de frumoasă, după cum bine spuneai?
- A, păi măi băiete, încă de pe vremea moșului era o femeie dată dracului! Mi-aduc aminte că odată am intrat cu moșul în pădure să mai curățăm pe ici pe colo, doamna Angela era în scorbura aceea a lor, de o păstrează ca pe sufrageria mea, stătea nepăsătoare ca și cum…
- Ei, era doar în pădure!
- Da, numai că a sărit de acolo cu ochi în lacrimi că i-am văzut nu știu ce, cu toate că nu văzusem nimic, ba că i-am speriat iubitul, pe care nu l-am văzut niciodată, vă jur!
- Vă cred, dar dumneata ești o adevărată enciclopedie domnule!
- Bătrânețea tată! Ia să vezi când oi’ fi ca mine, ce-o să le povestești și dumneata la alții.
- Ei, dar dumneata le vezi așa, cu alți ochi! Și moșul ei ce a zis?
- A, a lut-o de mână și s-a dus cu ea către cabană. Ce-o fi vorbit cu ea, nu știu!
- Să-mi spui dacă te-am obosit?
- A, păi măi copile, eu încă sunt om de treabă! Asta nu pentru că mi-ai luat dumneata pâinea de la familia Pontic, dar eu îngrijesc grădinile la boieri, cum dumneata n-ai văzut!
- Sunt de acord cu dumneata, dar mai ales sunt sigur că vei fi chemat și la familia Pontic.
- De unde ști?
- Pentru că furtuna de astăzi a rupt o cracă din copacul cu scorbura, blocând intrarea și trebuie tăiată.
- A, înțeleg! Da… de ce n-o tai dumneata?
- Păi eu… doar m-am jucat așa vreo câteva zile pe acolo, acum lucrez la birou.
- Mai că nu zice lumea că și doamna se simte mai bine de când ai apărut dumneata pe acolo!
- Se simțea bine și înainte moș Păpușoi.
- Apăi’ nu știu… când mi-o spune un om citit ca dumneata, parcă nu știu cum sună!
- M-am gândit eu că ai să te superi din cauza aceasta, tocmai de aceea m-am bucurat când l-am văzut pe puștiul acela, dar tot n-am înțeles de ce lași poarta deschisă când pleci și o închizi când vi acasă.
- Ei, când plec iau toate sculele cu mine și nu mai e nimic de luat, iar când vin le aduc acasă.
- Mă rog! Dar ce vroiam să te întreb; nu cumva ai auzit la domnul Pontic moșul, ceva despre un jurnal ce-l ținea dânsul sau o carte ce-o scria dumnealui?
- Măi băiete, omul acela scria tot timpul.
- Cum așa?!
- Adică și atunci când făceai treabă cu el prin pădure, el își nota ce tăia, cum o îngrijea câtă benzină a consumat, cât ulei, ce s-a stricat în timpul lucrului, cât lemn a fost scos din pădure și mai ales ce s-a mișcat prin pădure.
- Nu înțeleg.
- Domnule, cum să-ți explic! Ei, cum intra în pădure el asculta toate păsărelele și în cele din urmă câteodată chiar ajungea aproape de ele notând cum le chema și de ce au cântat.
- Știa de ce au cântat păsărelele!?
- Ei, zic și eu!
- Da cu cerbul care este povestea?
- Mi-a povestit însuși moșul că a văzut un cerb uriaș în pădure, care s-a apropiat de cabană și încă din prima zi a stat să-l mângâie pe bot.
- Nu l-a scuipat?
- Nu. Și după aceea l-a tot momit cu pâine și zahăr să mai vină, dar cerbul nu a mai venit aproape de cabană. Aveau întâlnire undeva în fundul pădurii.
- Dumneata ai văzut cerbul, că doar ai cutreierat pădurea aia în lung și-n lat?
- Nu l-am văzut niciodată.
- Poate că a fost totuși un vis.
- E posibil, pentru că ei mai obișnuiau să stea în scorbura aceea la lecturat și de cele mai multe ori adormeau acolo.
- Totuși domnule, toate câte le-a scris moșul, unde au rămas?
- Să fiu cinstit, dacă stau și mă gândesc…
- Se pare că nu ești hotărât să-mi spui toată povestea.
- Ba da, dar mintea mea după cum bine ai constat este mai înceată.
- Aha!
- Aveam și am știință de o carte la care lucra domnul Pontic moșul. Știu cu siguranță că i-a arătat-o fiului său, numai lui Angela nu i-a arătat-o pentru că era și ea scrisă acolo în carte… zic eu.
- Bine zis, mai ales că nu vroia să o supere.
- Ei, mai bătea câmpii, dar nu des, așa câteodată! Strașnică femeie!
- Să înțeleg că dumneata o placi tare pe doamna Angela.
- Enorm de mult! Dacă era după mine fără să am diferența asta mare de vârstă, o luam de la tatăl ei și o făceam doamnă mare… da!
- Totuși aveți idee ce s-a întâmplat cu cartea de care spuneați?
- A, cartea! Păi mi-o tot arăta moșul, da! Era așa o carte groasă… din alea boierești.
- Deci să înțeleg că a publicat-o?
- A, nu! Nicidecum! Moșul avea o carte mare cu file albe… acolo scria de mână, în tuș negru, după ciornele sale.
- Și cum adică era boierească cartea?
- Avea coperți din piele fină, maro, cu inscripții auri, iar foile erau albe, albe!
- Să înțeleg că dumnealui scria direct pe acea carte.
- Nu ți-am mai spus o dată! Ești cam uituc băiete, eu nu știu cum a avut fata asta încredere să se dea pe mâna ta!
- Sunteți o persoană aspră, credeți că v-ar fi plăcut doamna Angela?
- Absolut! Păi n-o scoteam din doamnă toată ziua, când era cu mine!
- Era bucuroasă cu dumneata?
- Mai încape vorbă, eu eram șugubăț la tinerețe.
- Parcă ziceați că n-ați îmbătrânit?
- P-asta ai ținut-o minte repede!
- Auziți domnule, vroiam să vă mai întreb de cartea aceea, știți ceva de ea, cam unde s-ar afla?
- Cartea… odată era în poienița din fața biroului… scosese un birou afară și scria de zor pe foile ei albe. Eu frecam ca o mașină la bolta scorburii, pentru a îndepărta putregaiul și mă pregăteam să-i dau cu ceară, dar el s-a oprit brusc din scris, m-a oprit din drumul meu luându-mi cutia cu ceară din mână, mi-a dat o bucată de piele groasă de vițel, zicându-mi să frec cu ea bolta aceea, să nu dau cu ceară de parchet, pentru că o să-mi aducă el ceară de albine. Am înțeles că puteam otrăvi copacul acela cu ceara de parchet.
- Și cartea?
- Cartea aceea mare era pe birou, iar el a luat o foaie de alături, zicându-mi că o să-și noteze cum am vrut eu să-i omor copacul.
- După ce scria unde o ducea?
- Odată seara, când am strâns toate sculele împărțindu-le după proprietar am văzut-o pe biroul din fața poieniței, bănuiesc că acolo stătea.
- Dar după ce s-a îmbolnăvit Angela?
- După aceea cred că o ținea la el în birou, pentru că nu l-am văzut ieșind și ducându-se cu cartea în altă parte.
- Þinea mult la cartea aceea?
- O, da; odată îmi povestea, pe când tăiam la uscături împreună, că are să facă o ghicitoare cărții, pentru că sunt prea multe lucruri în ea.
- Nu înțeleg?
- Nici eu n-am înțeles, dar l-am întrebat.
- Și?
- El vroia să facă un fel de cifru, astfel încât dacă vroiai să ajungi la carte, trebuia să treci de toate acele lucruri.
- Poate că cifrul era descifrat, de cei pe care vroia să-i protejeze și atunci ce se întâmpla?
- La asta s-a gândit și moșul, că după toate astea a găsit un loc cărții umblând cu o cheie de gât, pe care o ținea pe sub îmbrăcăminte.
- Când s-a întâmplat asta?
- Cel mai sigur atunci când Angela devenise suspicioasă în legătură cu ceea ce conținea cartea moșului.
- Înseamnă că Angela a citit-o?
- Tot ce se poate domnule, dar sunt aproape convins că nu a citit cartea și mai degrabă notițele.
- Care conțineau același lucru cu cartea.
- Eu știu!
- Da, ia spuneți-mi? Până la urmă ce avea de gând moșul cu cartea sa?
- Cred că era o ambiție mare pentru el. V-am mai spus domnule, el nota aproape totul. Fiind comandant de navă, probabil că a deprins asta de acolo, pentru că era obligat să țină un jurnal pe navă. Zic și eu!
- Sunt de acord cu dumneata moș…
- Mă bucur că te-ai abținut, la oamenii cu carte nu sună frumos Păpușoi.
- Totuși, am impresia că dumneata ști mai multe.
- Despre ce?
- Noi oamenii cu carte, așa cum spui dumneata, ne îndreptăm atenția către aceste lucruri și de aceea ne fascinează acestea foarte mult.
- Sunt de acord, dar nu ne-ar ajunge o zi să depănăm toate câte am petrecut cu moșul.
- Mai spuneți-mi despre carte, dacă tot n-am cum intra în casă.
- Eu te pot caza la mine domnule, până mâine dimineață.
- Nu este nevoie, mașina îmi este în stradă și apoi am cam terminat treaba pentru săptămâna aceasta.
- Boieri ca aceștia te țin în priză domnule. Moșul pe când avea putere, muncea cot la cot cu mine, fără să-i pese.
- Vă cred.
- A, să știți că eu cred totuși, că există cerbul acela. Odată l-am văzut pe Pontic moșul, ducându-se cu găleata de sare în întunecimea pădurii.
- Da. Și mie mi-a apărut atât de real în vis, că am plecat să-l caut prin pădure, eliminând posibilitatea visului.
- Poți visa cu ochi deschiși, dacă ați văzut cerbul cu pricina!?
- Poate că mi-a fost inoculată povestea, deși…
- Ei vezi, cam așa se comporta și moșul!
- Mă gândesc că pădurea era și este înconjurată de gard bine controlat periodic. Mai ales pentru doamna Angela să nu se sperie de cine știe ce animale și atunci?
- Eu sunt sigur că moșul Pontic avea cerbul lui.
- Frumos spus, foarte frumos. Tot nu mi-ați spus ce-i cu cifrul acela pentru carte sau cheia.
- Prea multe nu știu nici eu, deși mi-am petrecut mult timp alături de domnul Pontic. Se pare că există și în ziua de astăzi o casetă sigură în care moșul a ascuns cartea și notițele sale.
- Să înțeleg că această carte este un manuscris conturat în urma celor ce le aduna, deși toate la un loc sunt notițe până la urmă.
- Da, numai că această carte boierească era scrisă cu mare grijă.
- Am înțeles eu ceva, dar tot nu-mi dau seama unde ar putea fi caseta aceasta de care spuneți?
- Caseta trebuie să fie undeva în biroul din poieniță sau în pădure.
- Ce siguranță ar avea niște foi de hârtie peste timp în mijlocul pădurii?
- Mai spunea că cel care o găsi cartea, nu putea fi din familie, pentru că nu o să spună nimănui unde a ascuns cartea, tocmai pentru a-și proteja nepoata.
- Dar poate că această carte ar putea să o ajute pe Angela.
- Nu știu, poate pentru unul ca dumneata care despici firul de păr în patru, dar pentru unul ca mine care vorbește cu nemiluita, nu cred.
- Și atunci?
- Eu aș căuta-o în pădure, doar a fost marinar, știa să se ferească de apă.
- Asta mi-o spuneți pentru că i-ați promis ceva moșului sau pentru că vreți să vă ajutați prințesa!?
- Bine zis prințesă, o femeie strașnică domnule!
- Dar vă este ca o nepoată.
- O nepoată pe cinste!
- Să înțeleg că țineți mult la Angela.
- Domnule, eu nu am copii, dar pe doamna Angela o simt mult mai mult…
- Angela are cunoștință de toate acestea?
- Nu am putut să-i împărtășesc acestui înger, toate visurile mele.
- Deci Angela a fost pentru dumneata, precum cerbul pentru moșul Pontic.
- Da, o iubire nemărturisită, numai că Pontic bătrânul a spus multora despre cerbul său, ba mi se pare că l-a descris și în cartea sa.
- Parcă spuneați că ați fi de acord să-mi spuneți unde este caseta misterioasă, dacă aceasta este în folosul doamnei Angela?
- Dacă aș ști!
- Ce vă reține să vorbiți?
- Familia aceasta este foarte puternică, nici chiar binele făcut cu această carte, cum spui dumneata, nu ar reuși să spele un rău declanșat.
- Să înțeleg că dumneata, încă nu ai încredere în mine.
- Am, dar dacă cartea este găsită și se află că moș Păpușoi a declanșat războiul. N-aș vrea să fiu eu acela care pune mâna pe lunetă.
- Cartea o țintește pe doamna Angela?
- În aceeași măsură îi țintește pe toți, dar ea va fi cel mai mult afectată domnule.
- Văd că aveți o dragoste pură față de doamna Angela și binele pe care credeți că l-ați putea face cu cartea aceasta vă e teamă că s-ar întoarce cu reversul împotriva ei?
- Este total adevărat.
- Dar cartea o voi descoperi eu, nu dumneata!
- Știu și asta, dar deocamdată nu pot să fiu de acord.
- Să înțeleg că ar putea fi vreo șansă în viitor?
- Poate domnule dragă, dar astăzi vă spun nu.
- Domnule… n-am făcut nici o afacere cu dumneata. Totuși dacă cumva veți fi chemat al pădure, discuția rămâne între noi.
- Doar nu-mi aprind singur focul!
- Atunci eu am plecat. Se face târziu și am ceva kilometri până acasă. Bună ziua!
- Bună ziua fiule! Că tare ești dulce la vorbă! Ai grijă mare că ciorba în care ai căzut e tare…
- Numai bine tataie!
Am plecat vânt până la vilă, pe afară pentru că era neaccesibilă acum, le-am luat pe toate la mână. Timpul se scurgea, dar tot nu-mi dădeam seama de ce mi s-a promis totuși de către Pontic manuscrisul, din moment ce nici el nu-l avea. Probabil că a dorit să fiu prins în cleștele acesta al căutării, insuflându-mi aventura de care omul are atâta nevoie. Pe lângă aceasta mi-a ținut creierul treaz, bucurându-mă în același timp de toate elementele pe care le poate aduce natura omului simplu: aventură, muncă, distracție. Acestea cu toate că am niște ani, m-au făcut să uit și să acționez fără a simți efortul.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!