poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-08-11 | |
Am putea afla foarte multe noutăți necunoscute dacă am avea vreodată norocul să-l cunoaștem pe spiridușul pădurilor, Agerino. Dar deseori nu-i deloc ușor să-l întâlnești sau să-l vezi, nici măcar pentru o clipă, pe minunatul spiriduș, învăluit în legende. Asta - în primul rând pentru că nici el nu prea se lasă a fi văzut cu ușurință de oricine, decât numai dacă dumnealui are chef să se arate. Și, totuși, Agerino se arată când și când, în special copiilor care iubesc poveștile adevărate... Există oare și povești adevărate? Sigur că există, iar când spiridușul descoperă asemenea copii, dornici să știe lucruri folositoare, atunci el se face deodată vizibil, îndeosebi când copilașii stau în pat înainte de culcare. În acele clipe, pe neașteptate, prezența lui se face simțită, iar vocea sa poate fi auzită, deși nici atunci nu toți îl pot vedea totdeauna cu claritate, decât așa ca printr-un fel de ceață...
Oare cum arată acest Agerino și cam ce poate face el? Cei care l-au văzut mai de aproape, chiar dacă ei țineau pleoapele întredeschise, spun că spiridușul arată foarte, foarte frumos, semănând cu un îngeraș-bebeluș, micuț cât un lujer de crin, având două aripioare gingașe și străvezii, ca de fluturaș, dar pătate cu steluțe aurii și sclipitoare pe care le mișcă todeauan repejor chiar și atunci când el stă pe loc... Acești martori norocoși mai spun că, mai mult și mai mult, ei au rămas impresionați de splendoarea ochișorilor lui Agerino, care sunt albaștri ca seninul cerului. La fel i-a entuziasmat căpșorul său cu păr auriu, cârlionțat, dar și vocea lui armonioasă și limpede, ca a unui copil când râde. Acest spiriduș locuiește, de obicei, în inima copacilor bătrâni și groși din pădure, din care iese zilnic să cutreiere pretutindeni numeroși codri, putând, într-o clipă, să se mute fulgerător dintr-un loc într-altul, oricât ar fi de îndepărtate. Iarna rareori iese din tulpina copacilor, rămânănd mai mult într-un somn dulce, semănând cu o hibernare. Dar însușirea cea mai de preț a lui Agerino, în afară de inteligența lui uluitoare, este faptul că el vorbește la fel ca și noi oamenii și că, în plus, înțelege perfect glasul tuturor păsărilor și al animalelor iar, dacă este să-l credem, înțelege chiar și glasul inaudibil al gâzelor și al florilor, deoarece ne asigură că toate aceste ființe vorbesc foarte inteligibil și că au o inteligență a lor specială. Cu timpul, spune el, care stă de vorbă zilnic cu așa zisa "lume a celor ce nu cuvântă", cu timpul oamenii vor inventa aparate speciale ultrasensibile cu care ar putea auzi și ei aceste glasuri ultrafine, emise direct sau telepatic de această fascinantă lume. O altă însușire a spiridușului este faptul că todeauna se arată deosebit de curios să afle tot, tot, tot ce se petrece în jurul lui, pentru a-i învăța și pe alții din ce știe el, și de aceea îl găsești mereu preocupat să stea de vorbă cu toate ființișoarele întâlnite - cu o floare, cu o ciupercuță, cu o pasăre, cu o căprioară etc. - după care le mângâie de trei ori, iar prin mângâierea aceea le umple pe toate de o puternică energie și vitaliate magică, prelungindu-le viața. Zilele acestea și le-a rezervat să stea de vorbă cu păsările pădurii în care locuiește. De aceea credem că ar fi minunat să urmărim în continuare deosebit de interesantele lui discuțiile cu câteva din înaripatele care trăiesc libere și fericite în acea lume tainică a copacilor seculari din jurul său. Așa stând lucrurile, pentru început, haideți atunci să citim despre... Întâlnirea spiridușului Agerino cu prima pasăre întâlnită astăzi de el: cucul După ce ieri a stat de vorbă într-o poieniță cu o mulțime de gâze și flori gingașe, astăzi dimineață, fiind o zi splendidaă de primăvară, spiridușul s-a oprit din zborul său pe o creangă stufoasă dintr-un stejar înalt, lângă un cuc care tot cânta de zor: cu-cu! cu-cu! cu-cu!... - Hei, cuculețule drag, ce mai faci? Bună dimineața! Poți să te oprești o clipă din cântat ca să stai de vorbă cu mine? - Bună dimineața, Agerino, cum să nu pot? De multe ori te-am văzut grăbit, zburând săgeată pe lângă mine ca să stai de vorbă cu o mulțime din vietățile pădurii noastre, numai cu mine nu... Se pare că mă cunoști prea puțin. Mie mi se spune Cuculus Canorus și mă bucur mult că, în sfârșit, îmi dai atenție. - Uite că acum ți-a venit și ție rândul. Îți cunosc foarte bine cântecul tău aparte. Dar chiar: de ce tot strigi mereu: cu-cu, cu-cu și iar cu-cu? - Cum "de ce"? Pentru că așa este cântecul meu. - Și ce vrei să spui prin asta? - Eei, deși pare un cântec simplu, prin cele două sunete muzicale, eu spun multe... Povestea e mai lungă, iar oamenii se înșeală atunci când cred că eu cânt special numai pentru dumnealor, să-i distrez. Dar nu e chiar așa, fiindcă eu cânt, de fapt, pentru toți cucii din jurul meu, spre a le spune ceva. - Dar de ce numai lor și nu și mie? - Bine, dacă vrei și dacă-ți place, atunci îți cânt și ție, însă prin cântecul meu eu le spun cam așa: dragii mei confrați, zona aceasta a pădurii este teritoriul meu și vă rog frumos să nu intrați în el. Stați cât mai departe de mine, fiindcă aici este locul meu. Asta le spun eu, Agerino. Ai înțeles? - Aha, păi cam așa mi-au explicat și alte păsări cântătoare: mierla, pupăza, pitulicea, grangurele, privighetoarea... Deci cam asta înseamnă toate cântecele voastre... Și oare confrații tăi îți respectă semnalul trimis și te ascultă? - Cei mai mulți mă ascultă, însă există câțiva mai încăpățânați care nu vor să-mi respecte dorința și, încălcând legea noastră veche de mii de ani, se vâră cu obrăznicie în spațiul meu să cânte nepoftiți, strigând la mine să plec, fiindcă aceasta ar fi zona lor. - Îmi pare rău. Și tu ce faci atunci? - Iată ce fac: zbor repede în copacul în care s-a oprit invadatorul și mă bat cu el, încercând să-l alung. Sunt atât de furios, că-i sar în cap și-l ciupesc de-i merg fulgii, până îl sperii. Atunci el mă înțelege, fuge și încearcă altă cucerire, în altă parte. Partea bună este faptul că noi niciodată nu ne scoatem ochii și nici nu ne omorâm. - Corect. Dar dacă, totuși, intrusul nu se sperie și dacă te bate? - Să știi că mi s-a întâmplat odată, când un cuc mai puternic decât mine, m-a bătut și mi-a ocupat colțișorul meu de pădure și m-a alungat, încât a trebuit să-mi găsesc o altă porțiune a pădurii, de fapt, chiar acesta unde ne aflăm noi acum. - Văd că și aici este bine. Ai spațiu destul de larg de jur-împrejur, care are și o poiană cu tufișuri și flori. Este o zonă bună. Ce mai vrei? - Așa este, într-adevăr, însă, dacă vrei să știi, a trebuit, de fapt, să-l ocup și eu de la un alt cuc, după ce l-am bătut și l-am alungat... - Eu, totuși, nu înțeleg de ce ții tu atât de mult să ai un teritoriu numai și numai al tău. - Știi de ce? Pentru că pe suprafața întinsă a zonei mele, eu am mai multe soțioare. Sunt chiar și acum în preajma mea, ascunse prin alți copaci. Nu poți să le vezi... Sunt cinci cuculițe tinere, nu prea departe de mine și dacă pierd acest colț, îmi pierd și soțioarele, căci cel care câștigă lupta, dacă vrea, mi le ia aproape pe toate după ce mă alungă. De obicei, ele rămân cu cel care câștigă locul. Legea noastră este uneori cam aspră; și nu este deloc ușor să-mi adun din nou alte consoarte, căci dacă ele mă văd alungat, doar puține mă mai urmează sau chiar nici una. Așa cum eu nu-i las pe alți cuci să vină peste mine, la fel nu pot lăsa nici pe însoțitoarele rivalului meu să-mi violeze spațiul, căci acestea sunt, firește, aliate cu săpânul lor și când vine acest grup rival să-mi ocupe locul, cu siguranță că-mi atacă fostele soțioare, mai ales dacă ele nu se supun imediat, deși, de regulă, toate fostele mele însoțitoare ajung, în cele din urmă, să se atașeze grupului biruitor. Fără să vrea, ele mă trădează. - Deci asta era cauza... Interesant, dar de ce voi cucii nu trăiți perechi-perechi, precum berzele, turturelele, rândunelele, vrăbiile ș.c.l. ? - Știi de ce? Fiindcă așa ne-a orânduit Dumnezeu: din 16-20 de ouă depuse într-un sezon de o femelă, cei mai mulți pui care ies din ele sunt cuculițe, iar restul cuculeți. Cum vezi, femelele sunt totdeauna cele mai multe. - Da, acum am înțeles. Așadar, nu este prea corect când spunem: "a trăi singur-cuc". - Și da și nu, dar mai mult da, fiindcă în perioada când mă pregătesc să avem urmași, atunci nu sunt singur, ci stau cu însoțitoarele mele zi de zi, dar nu prea mult timp. Când toate au terminat cu ouatul și când ele nu mai au nevoie de mine, atunci ne despărțim frumușel pentru o perioadă destul de mare și tot atunci eu încetez cu cântatul. Mai exact, asta se întâmplă prin luna iulie. Așa că, după aceea, eu rămân singur luni întregi, până în primăvara viitoare, când revin aici pe la jumătatea lunii aprilie, când noi cucii sosim primii. După vreo săptămână-două, vin și cuculesele și atunci îmi reîntâlnesc tovarășele mele de anul trecut și pot să-mi reiau cântatul. Nici unul nu rătăcim drumul, ajungând cu precizie în același loc, călăuziți de o forță abia vizibilă, ca o lumină albă care ghidează stoluri întregi și de alte păsări mergând înaintea lor. Nimeni nu știe ce este punctul acela de lumină zburătoare, dar în nici un caz nu ne orientăm după poziția stelelor sau după altceva, cum se credea înainte. - Eu știu ce este punctul acela luminos, însă nu am voie să-ți spun... Altceva nu pricep însă: este adevărat că voi cucii nu vă faceți cuib, că nu vă clociți ouăle și că alte păsări vă îngrijesc puii, motiv pentru care sunteți învinuiți că sunteți un fel de păsări parazitare? Din ce cauză? Este adevărat? - Așa este, Agerino. Din păcate, este adevărat, dar nu-i deloc vina noastră. Așa ne-am născut noi din neam în neam. Așa ne este felul... - Dar de ce? Eu tot nu vă înțeleg de ce și cum s-a ajuns aici? - Foarte simplu. Ia gândește-te puțin - și după aceea o să-mi dai dreptate: o cuculeasă de-a mea - la fel ca toate celelalte - nu poate oua în fiecare zi, cum ouă alte păsări. Ea face astăzi un ou, peste 5-6 zile mai face un altul, apoi peste o săptămână încă un altul și uite așa o ține zile întregi, cu pauze, până își termină de depus toate ouăle, adică vreo 20... Cum să aștepte, biata de ea, un așa lung timp, stând întruna pe cuib? Nu exista nicicum o altă soluție decât să recurgem la păsări de împrumut, la părinți vitregi... Cuculesele din pădurea aceasta și din toate pădurile își depun ouăle în peste 200 de cuiburi aparținând la fel de fel de alte păsări, dar numai la cele care consumă insecte. - Păi asta nu-i treabă deloc ușoară, frățioare... Și ce, adică, păsările celelalte sunt proaste să vă lase? - Cum o să ne lase? Sigur că nu ne lasă, Agerino. Și pentru că știam asta, trebuia găsită și aici o soluție. Și am găsit-o... Singura posibilă era să le păcălim, dar cum? - Păi cum? - Află că noi cucii suntem niște păsări foarte șirete. Cred că suntem mai deștepte decât altele. Cuculesele mele - și toate semenele lor - toată ziua nu fac altceva decât să tragă mereu cu ochiul la tot ce se petrece în mulțimea măruntă a zburătoarelor din jur, spionând orice mișcare a neștiutoarelor păsărele vecine care și ele se pregătesc de cuibărit. Fac asta pentru a cunoaște precis locul unde acestea își fac cuiburile, pentru a ști numărul cuiburilor, stadiul în care se află construcția, dacă au început sau nu să depună ouăle, câte ouă au depus și așa mai departe. Ocupate cu treburile lor de viitoare mame, păsărelele din jur nici nu bănuiesc, bietele de ele, că, de undeva, din umbrișul desișului, vicleanul ochi al spioanelor mele le urmărește clipă de clipă. Este de ajuns ca ele să le vadă depunându-și primele ouă, că imediat simt în trupușorul lor cum li se dezvoltă ouăle, care cresc cu mare repeziciune. Simt așa un fel de fiori în interiorul lor care le grăbesc ouatul. Unele nici nu-și pot reține expulzarea oului și îl depun grăbite undeva drept pe pământ, după care îl iau în plisc, îl înghit, dar nu-l înghit de tot, ci există o lărgime rezervată special în gâtul lor unde îl poate ține și câteva zle, coaja oului fiind foarte tare. De obicei, păsările celelalte depun 4-5 ouă, după care se apucă să le clocească. - Bine, bine, dar cum le dă la o parte, ca să mai adauge și cuculițele tale oul lor - pe cel păstrat în gât sau altul ce urmează a fi depus direct în cuib? - Aici cred că a fost mâna lui Dumnezeu, dragă Agerino. - Cum așa? Și în ce fel? Explică-mi, fiindcă m-ai făcut foarte curios... - Uite cum: atunci când Dumnezeu a creat toate păsările pământului, pe noi cucii ne-a făcut să semănăm perfect cu șoimulețul de iarnă, o pasăre răpitoare foarte crudă și lacomă. Îmbrăcându-ne în haină falsă de șoim și zburând la fel ca și el, este de ajuns să ne apropiem cu o singură tură de cuibul lor și atunci păsărelele care clocesc se sperie de moarte și părăsesc imediat cuibul pentru un minut-două, timp suficient ca partenerele mele să depună acolo un ou. Nici o pasăre nu ouă mai în fugă ca o femelă de cuc, iar dacă ea are deja păstrat mai dinainte oul în gât, atunci îl scoate într-o clipită, îl lasă jos lângă celelalte ouă, după care fuge cât mai repede și cât mai departe. Folosirea avantajului falsei travestiri dă rezultate sigure. - Într-adevăr, ingenioasă treabă, dar când pasărea speriată se întoarce, dacă se mai întoarce... - Majoritatea să știi că se întorc, Agerino... - Și dacă se întorc, nu observă ele oare că a apărut acolo un ou în plus, de altă culoare? - Nicidecum, Agerino; și să vezi de ce: în primul rând pentru că, din momentul în care cuculița mea vede că în cuib sunt 4-5 ouă, ia unul din ele pe care îl sparge sau îl înghite, înlocuindu-l imediat cu oul ei. - Așa face? - Exact, așa face. - Dar seamănă ouăle voastre cu ouăle păsărilor păcălite? - Află că da. Seamănă destul de mult ca mărime, dar și la culoare - și deși cuculițele sunt mari, cam cât un porumbel, ele fac totuși niște ouă mici ca de pitulice. De fapt, în cuiburile de pitulice depunem noi cele mai multe ouă, deși pitulicea nu este singura gazdă, căci mai apelăm la o mulțime de alte păsări, cu condiția ca ele să se hrănească numai cu insecte. Eu știu că sunt peste 200 de alte feluri de păsărele, preferate fiind: sturzii, codroșii, lăcarii, silviile, frunzărițele, codobaturile, brumărițele, dumbrăvencile, fâsele, presurele, pănțărușii, ciocârliile, măcăleandri și multe altele. - Și oare seamănă un pui de-al vostru de cuc cu frații lui vitregi? - Nu prea, dar asta nu are nici o importanță. Păsările gazdă sunt convinse oricum că este puiul lor și-l iubesc, crescându-l cu mult devotament. Spre norocul nostru, ele-s cam naive, ca să nu le zic că sunt de-a dreptul prostuțe. Puiulețul nostru de cuc iese totdeauna primul, după numai 11-12 zile de clocit, față de celelalte ouă care scot pui după 12-14 zile. În plus, cucușorul este, de obicei, cel mai mare, cel mai lacom și cel mai voinic. Începând chiar de a doua zi după ce au ieșit din ou, el se arată foarte neastâmpărat, cuprins de o frământare continuă. Încă orb și mut fiind, primul venit pe lume din acel cuib ia în spate pe rând ouăle gazdei sau puii ei și îi aruncă din instinct afară din cuib, treabă ușoară de făcut, deoarece spinarea noastră, când suntem pui, are formă de lingură. După ce rămâne singur, numai el, fără frații lui vitregi, cere continuu de mâncare, fiind foarte, foarte lacom. De aceea crește necrezut de repede, încât după 20-22 de zile devine capabil de zbor. - Și rămâne tot timpul mut în cuib? - O, nicidecum, dimpotrivă! După cinci zile devine tare gălăgios și scoate un țârâit lung, cu mici opriri, sunet pe care îl păstrează și după ce sare afară din cuib, ascunzându-se prin tufișuri unde părinții adoptivi îl cunosc după acest semnal sonor. Cuculețul ajunge de vreo cinci șase ori mai mare decât părinții lui care, ca să-l hrănească, i se așază pe spinare sau chiar pe cap, de unde îi bagă hrana în gură. După ce zboară, părinții vitregi îl mai hrănesc încă două-trei săptămâni și, drept, "răsplată"... cuculețul crescut cu atâta osteneală de acești părinții generoși, așa cum nu și-a cunoscut niciodată părinții reali, nu mai vrea să-și cunoască nici părinții adoptivi. Din punctul acesta de vedere suntem într-adevăr foarte nerecunoscători, dar asta-i firea noastră, ce poți să ne faci? Nimic nu ne-o poate schimba. Ai să mă urăști din cauza aceasta, Agerino? - Eu nu pot urî pe nimeni, fratele meu. Sunt un spiriduș care iubește toate ființele din jurul meu. Dar ce faceți voi după ce învățați să zburați? - După aceea, noi ne pregătim pentru marea migrație, pentru zborul cel lung, fără să ne adunăm în grupuri mari, ci vom pleca pe rând, fiindcă nu ne-am născut toți odată. În ordinea în care venim, tot în aceeași ordine și plecăm. Oricum, puii pleacă în urma celor maturi. Ca să rezistăm la drum, trebuie să mâncăm mult: șopârle mici, libelule, melcișori, limacși, pupe de fluturi, larve de cărăbuși, păianjeni, viermișori, ouă de furnici, pui golași de păsări căzuți din cuiburi, dar cel mai mult și mai mult ne plac omizile păroase ai căror peri îi dăm afară pe gură sub formă de ghemulețe, căci nu-i putem digera. Rareori coborâm pe pământ, căci mergem greu, având picioare scurte. Nu uita că suntem păsări agâțătoare. - În afară de cântecul vostru simplu, mai scoateți și alte sunete? - Da, dar nu este un cântec adevărat, ci un fel de hârâit scurt, iar femelele noastre cântă și ele un "cu-cuuu" subțirel și slab, urmat de un hohot de râs nestăpânit. De asemenea, mai avem și câteva sunete foarte înalte, neauzite de oameni, ci numai de noi și de alte păsări. - Dușmai aveți? - Nu prea, fiindcă uliii, șoimii, vinderelii, șoimuleții de iarnă și alte păsări de pradă, toate acestea ne cred că suntem din neamul lor. Și-apoi, nu uita că noi zburăm ca niște săgeți și știm să zigzagăm perfect în zbor, deseori la mare înălțime. Atunci, rândunelele, prigorile, drepnelele și alte păsări, la fel de bune zburătoare, crezând că suntem ulii, ne atacă încercând să ne ciupească din zbor, dar nici nu le băgăm în seamă. - Oameni vă iubesc? - O, da. Ne iubesc mult, cu excepția câtorva vânători nesăbuiți. În rest, pretutindeni oamenii ne prețuiesc enorm, spunând că îi ajutăm în distrugerea insectelor dăunătoare. Aproape toți se bucură să ne audă glasul nostru răsunând prin păduri. De aceea, ei ne-au închinat numeroase poezii, compoziții muzicale, coruri, opere de artă. În special copiii ne ascultă cu multă plăcere și ne imită cântecul în jocurile lor. Dacă vrei să știi, eu am fost prins de două ori de niște oameni care studiază viața păsărilor, ca să-mi pună inelul acesta pe picior. După ce m-au prins, mi-au pus inelușul, m-au sărutat pe cap și mi-au dat drumul. Inelul îl am și acum; este ușor și nici nu-l simt. Îl vezi? - Da, îl văd și observ că are și un număr pe el, alături de niște litere. Să știi că și mie îmi plac oamenii, deși unii dintre ei sunt foarte răi. Dar cel mai mult îmi plac copilașii buni din toată lumea. Deseori eu vin la capul lor noaptea și le spun povești atunci când dorm. În special la copiii mici, fiindcă ei sunt singurii care sunt convinși că voi păsările, animalele și insectele pot vorbi și gândi ca și ei. Ceilalți nu prea mai cred asta - și cât se înșeală! Odată o să le povestesc și despre tine. Am uitat să te mai întreb ceva: în ce locuri ale lumii trăiți voi cucii? - În toată Europa, în Asia până în Japonia și rareori câțiva din noi ne rătăcim și prin America de Nord, prin Alaska, venind din Siberia, dar nu stăm pe-acolo mult. Acolo, în America, există niște rude de-ale noastre, mai mici, care își clocesc ouăle, dar nu pot să cânte frumos ca noi. Unele cuculide se hrănesc prin acele locuri cu șopârle mari și șerpi, alergând toată ziua pe pământ după ei. De-abia dacă știu să zboare. - Și unde migrați voi ca să scăpați de iarnă? - Dacă iarna am găsi insecte, află că nici nu am fi plecat vreodată de aici, dar așa... noi cucii suntem nevoiți să migrăm departe, departe, tocmai în Africa Centrală și de Sud, unde nu cântăm niciodată și unde trăim cu totul izolați. Acolo păsările migratoare ca și noi nu scot niciodată pui. Oamenii de acolo nici nu știu cum cântăm noi. - Plecați toți deodată toamna? Și în ce lună plecați? - Nu, precum ți-am mai spus, nu plecăm toți deodată. Mai întâi, pe la sfârșitul lunii august, pleacă, în zbor solitar sau în grupuri foarte mici, adulții, deci aceia care și-au făcut datoria depunându-și ouăle în cuiburi străine, urmați mai târziu, prin lunile septembrie, octombrie și chiar noiembrie, de puii care au ieșit mai târziu, însă aceștia au șanse să zboare absolut singuri, unul câte unul. - Este grea această călătorie? - Destul de grea, dragă Agerino. Destul de grea și lungă, lungă de tot, durând cam trei săptămâni. Mulți dintre cucii care aleg drumul peste Marea Mediterană, obosiți de zbor, cad în valurile mării, mai ales noaptea sau când îi apucă vreo furtună. Asta se întâmplă și la întoarcere. Vai de capul lor! Mai norocuși sunt cei care iernează în sudul Asiei. Ai să te miri, dragă spiridușule, dar cei mai mulți care mor în călătoriile noastre sunt chiar cucii tineri, nu cei în vârstă ca mine și cu experiența acestor drumuri grele. Așa că îți spun un mare adevăr: trecem prin riscuri mari de tot și facem mari sacrificii ca să fim auziți de toți cei care declară că ne ascultă cântecul cu plăcere. Eu am avut norocul să fac acest drum dus și întors timp de 25 de ani și încă mai sper să mai cânt pe plaiurile de aici alți câțiva ani - și să nu mă înec în mare, ci dacă o fi să pier, atunci să mor căzut în holdele de aur din Bărăganul vostru... - Îmi place cum gândești. Ești o pasăre inteligentă și trebuie să-ți mărturisesc că m-a interesat și delectat în mod deosebit povestea vieții voastre destul de aventuroasă, cucule drag, și de aceea vreau să te asigur că dacă ai stat de vorbă cu mine, de azi încolo vei avea mai mult noroc. Acum te mângâi pe căpșor de trei ori, asigurându-te că de-acum vei fi cel mai fericit dintre toți cucii. Înainte de a ne despărți, eu îți mulțumesc, fiindcă am aflat totul despre un asemenea neam descurcăreț de păsări și de aceea o să vă iubesc și mai mult. Anul viitor te voi căuta să mai stăm iar de vorbă. Până atunci, eu mă duc să ascult și povestea altor păsări din pădurea noastră seculară. La revedere, Cuculus Canorus! - La revedere, dragă Agerino, și să nu mă uiți! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate