Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiților robilor lui Dumnezeu și pentru ca să se ierte lor toată greșeala cea de voie și cea fără de voie. Ne agățăm de cortegiu precum înecații, de stăvilare. De ce-ai murit, tușăă, de ce? Stăm ciorchine, în spatele dricarului, cât mai aproape de rudele răposatei, ale căror buzunare le-am ochit pline de mărunțiș. Cui mă lași? Moarta stă bățoasă și doar face semne, nevăzute, din ochi, clipind rar și doar când nu e văzută de nimeni. Se bocește încet, în batiste cuprinse de grimase și de remușcări, precum intersecțiile, la vremea amiezii, în vreme ce sufletul decedatei își ia adio de la apropiați. Mila lui Dumnezeu, Împărăția Cerului și iertarea păcatelor lor, de la Hristos, Împăratul Cel fără de moarte și Dumnezeul nostru, să cerem. Alaiul curge pe strada mare precum uleiul de candelă în farfuriile sărace: dens, ordonat și plin de fierbințeală. La biserică, așa am văzut eu, neamurile își pun pecetea dragostei, cum zice popa, adică sărută mortul, pe frunte. Mie, însă, imi este frică de morți. Cine sărută mortul, îl ia cu el, pe lumea cealaltă, așa spunea bunica, din partea mamei, până să moară și ea. De fapt, moartea nici nu există. Ea nu este altceva decât o altă formă de disimulare a sufletului. Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, carele ai zdrobit moartea și pe diavolul l-ai surpat și ai dăruit viață lumii Tale, însuți, Doamne, odihnește și sufletele adormiților robilor Tăi în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul. Când a murit bunica din partea mamei, între gingii avea rămase urme de lobodă, sângerii ca niște ugere de vacă abia fătată. Tata a tăcut tot drumul, spre cimitirul din sat, care se ghicea dincolo de lanurile verzi de floarea-soarelui, apoi n-a mai răbdat și i-a spus mamei, printre dinți, să nu mai urle ca apucata, că tot n-o primește nimeni, în rai, pe cotoroanță. Cotoroanța, adică bunica, până să moară, avea obiceiul să vorbească cu păsările din curte. Vorbea și cu vechiul cais. Îi zicea pe nume, spunea că-l cheamă Vasilică și că-i lemnul ei de copârșeu. O dilie! Ca Domnul Dumnezeu să așeze sufletele lor unde drepții se odihnesc, tot lălăie popa, în timp ce noi fremătăm de nerăbdare. Așteptăm următoarea răspântie, când se aruncă cu bani, pe caldarâm. Iar banii sunt buni. Dacă ai bani, înseamnă că ești cineva. Cu bani, poți avea orice: înghețată, suc și mingie adevărată, din piele. Ne înghiontim, avizi și palizi ca săpunul de casă. Și pentru tot ce au gresit ei cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul, Tu, ca un Dumnezeu bun și iubitor de oameni, iartă-i! E o toamnă zurlie, care cântă din frunze, în timp ce noi nu ne dezlipim privirile de pe buzunarele doldora de mărunțiș. Că nu este om care sa fie viu și sa nu greșească. Lacrimile sunt ca niște lumini tulburi, în ape dense. Răsfirați, trecătorii își fac cruci largi și neguroase, ca un gând rău. Numai Tu singur ești fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac și cuvântul Tău este adevărul. Banuții zornăie pe asfalt, iar eu, în goană, reușesc să prind două monede de un leu, de care-o să-mi cumpăr bușeuri cu marmeladă. Julitura din genunchi e doar un alt semn al acestei zile care se dilată precum o femeie gravidă.