E plină lumea de păcate precum ocna de nevinovați, cum e sanatoriul plin de antibiotice, cum e cârciuma doldora de setoși și cirozați, cum oaia de scaieți și mahalaua de babe pricepute la toate, la meșterit suflete și împletit cosițe, la codoșlâcuri puse la cale în geana înserării, când soarele cască și plescăie ca un chefliu mulțumit, la vorbe de deochi și la cardit pe deșelatelea și cu puțină tocmeală, când zilele-ți sunt numărate și fericirea-ți e dată din ce în ce mai rar și pentru ea trebuie să dai socoteală popii, la împărtășanie, când și șalele ponosite nu mai suportă cu atâta ușurință mătăniile date drept căințe, măi, aș da caii și căruța, numai să-ți sărut gurița, că e atâta astâmpăr și tihnă când sufletul candriu se mulțumește cu această zi care se închide, peste umăr, cu un oftat de ușurare, amorțire și teamă. Așa s-a întâmplat și în acea noapte de smoală, când nici măcar un petic de lună chioară nu se zărea de streașina deșilor nori, cât să le fie prădașilor, manglitorilor, teșcarilor și pungașilor mai cu folos, cu câștig, cu prisos și cu profit, să aibă ce îndesa prin învelitori și prin ranițe, ca bieții tâlhari să se învârtă de plocoane mărunte și felurite, colorate și cu dichis, fade sau cu șatif, de orătănii și de lucruri de nimic, de gologani ascunși prin teșcherele sau prin rufăria iatacului, și să le care pe la mândre, pe la cumetre, pe la neveste sau pripași, că și burta se ține ori numai cu zeamă lungă, cât să fie lăcomia mai cu râvnă și mai încărcată de înflăcărare, ori într-o veselie de cărnuri felurite și trecute prin jar mic, de șprițuri tomnatice, de îndestulare și de voie-bună. Of, mama mea, ce foc mare te doboară, că nimeni nu e icoană de pus la altar și doar cu acest timp puțin și răsfirat ca pletele codancelor peste umeri ne alegem cât să fie viața închinată și trăită cu folosință, și de-oi vedea că mă-mbăt, să nu-mi dai drumul să plec, măi, căci numai puful ațâțător al sânului și umărul cald și fremătând de dorință e mai cu dichis decât dezlegările și toate mărturisirile, când ața vieții făcută cu nod e ca dragostea îndestulată doar din vorbe, semne și priviri, adică fără trebuniță. Of, iată, mamă, o Ileană, Ilenuța mea, că și-n noaptea aia, plină de venin și de păcate grele, precum chilia starețului, s-a nimerit să dea lotrii chiar în odaie peste o cotoroanță pălmașă și văduvă, uitată de moarte și vindecată de pofte, cu tabieturi împăienjenite și cu boarfe brodate și sulemenite cum se mai poartă pe la baluri, bâlciuri sau aresturile pline de jind, când prind șalgăii râvne și chefuri, că nici n-au știut ce să care și ce să adune, măi, când e negură și ceață, atuncea caii se-nhață, așa că nu prea au avut spor la furat și, de matoli, de zăpăciți și de afumați, s-au apucat, în ciudă, s-o fericească pe hoașcă și pe vrăjitoare până la cântatul cocoșilor, cât să-i fie ăsteia mai drag să mai facă multă vreme umbră uliței și prafului. N-a bocit baba după întâmplare și după chin, ba s-a arătat mai rumenă și mai vânjoasă, însă avea cugetul încărcat de regrete câtă vreme întreaga faptă s-a petrecut în patul în care nu mai fusese tolănit și-n care n-a rostogolit-o și frământat-o decât răposatul căzut prin câmpurile calmuce, prin anii când încă-i alerga sângele și tot fremăta și-o facea să să se tulbure. De pățania ei n-a aflat decât popa, după care au băgat de seamă frizerul și spițerul, băcanul și poștașul, apoi a dat iama în toată calicimea, în lindinari și țațe, în precupeții de sodă și-n vărari, în salahori și-n muncitorii cu ziua, în pungașime și-n toată pestrițimea care se făcuse toată numai un zâmbet știrb de la o asemenea întâmplare plină de de învățăminte câtă vreme hoașca a vrut să știe că, dacă a fost fără voia ei, se poate considera păcat, măcar că nimic nu este mai de neînlocuit decât ciocăneala pe nepregătite și priponitul în făcăleț zglobiu și priceput.