Vals la bodegă



Pe strada Cernătești se aprindeau becurile ancorate pe stâlpii pictați cu albastru. Mașinile treceau, tușind fumul ce se ridica impetuos către zenit. Grupuri de liceeni se profilau pe strada îngustă, purtând în ghiozdanele lor, pe lângă manualele de istorie și matematică, și mici clondire în care se odihnea vinul adus de bunici pentru părinții lor. Se găsea câte o bancă la fiecare zece metri. Aceste bănci păreau o haită de patrupede, cu membrele înfipte în asfaltul pe care colbul se așternuse. Pe aceste patrupede stăteau nimfe robuste, purtând o vestimentație stridentă, originare din India. Când trecea un adolescent timid pe lângă aceste impunătoare ființe, timpanul îi era invadat de o cuvântare tainică:
- Băiatu', vrei un ghiul? e de aur, și e ieftin!
Unii, fără simțul afacerilor fecunde, refuzau oferta vestalelor cu aur în păr. Pe una dintre aceste bănci, se afla un ins pe la patruzeci de ani, cu părul tuns scurt, și orientat către partea dreaptă. Purta pantaloni în carouri, și o cămașă bine așezată înlăuntrul acestor pantaloni. Purta un ceas elvețian, pe care îl privea constant. Era ceasul dăruit de către tatăl său, la aniversarea sa de optsprezece ani. Trecuseră alți optsprezece ani de atunci, și multe evenimente i-au cutremurat destinul, printre care și moartea tatălui său. Un tânăr ce trecea prin fața sa, îl studie pentru câteva clipe, și i se adresă, pios:
- Bună seara, domnule profesor. A trecut ceva timp de când nu v-am văzut ...
- Bună seara, domnule ... răspunse profesorul, care uitase numele interlocutorului, de fapt, nu era sigur că îl știuse vreodată.
- Sunt Horea Adrian, am fost în clasă domnului Preda.
- A da, îmi amintesc ... zise dascălul, privind la ceas.
- Ce s-a întâmplat? S-au spus vorbe mai puțin frumoase despre persoana dumneavoastră ... Cum că ...
- Știi ceva? Aștept pe cineva, îmi pare rău, o seară bună ...
Tânărul, rămase pentru câteva momente în loc, și plecă cu pași sacadați, întorcându-se greu cu privirea către fostul său profesor, care privea încruntat în jos. În fața băncii pe care stătea dascălul, se afla o cofetărie cu nume italienesc. Cuplurile frecventau des această locație. Unii intrau pe rând și părăseau cafeneaua împreună, iar alții intrau îmbătați de dragoste, și plecau cerându-i explicații lui Cupidon pentru proasta administrare a sentimentelor. Profesorul privea în jos, când, dinspre centru venea o mașină tip dubă, cu steaguri la cele două oglinzi, în care răsuna o melodie menită sa angreneze cantități semnificative de adrenalină, și care promova un candidat local pentru funcția de senator. Se împărțeau pixuri, caiete, tricouri, și chiar ligheane. Fiecare om ce se încumeta să primească aceste daruri, nu era lăsat doar să se bucure de cadoul său. I se ținea și o mică lecție de istorie, în care era învățat cine e gata să se jertfească pentru țara sa, cine e onest, corect și bun. La sfârșit, omul trebuia să știe pe cine să ștampileze când va merge la vot. Unul dintre oamenii ce tocmai primiseră cadourile gratuite, ținând în mână ligheanul în care se aflau trei pixuri, începuse să-l strige pe profesor:
- Lucian! Lucian, ce mai faci profesorașe?
Într-adevăr, numele profesorului era Lucian Lamentie. Acesta, îl privi pe cel care îl strigase, și încercă să schițeze un zâmbet. Recentul câștigător al ligheanului, se apropie, și după ce lasă ligheanul jos, se așeză pe bancă, punându-i mâna pe spatele profesorului. Era un individ slab, palid la față, și cu un zâmbet zugrăvit constant pe față. După câteva clipe, îi zise domnului Lucian, privindu-l cu un aer batjocoritor:
- Profesorașe, ce mai ai de vânzare? Canapeaua pe care ai adus-o ieri, e foarte bună. Ești principalul furnizor al micului meu magazin, profesorașe.
- Da ... răspunse nervos, dascălul.
Acest individ apela cu o plăcere diabolică la acel diminutiv. Fusese un elev străin de școală, urandu-și profesorii. Magazinul său colecta, în special, bunurile oamenilor aflați în situații grele din punct de vedere financiar, la prețuri de nimic. El și magazinul său, constituiau o hienă economică, ce se hrănea din vicisitudinea victimei.
- Frumos ceas, spuse hain, negustorul.
- Uite, profesorașul este ocupat, te rog lasă-mă! zise Lucian.
Negustorul se ridică, își luă ligheanul, și plecă, aruncând o privire în care se citea faptul că era sigur de reîntâlnirea lor într-o perioadă apropiată. Dascălul nu-l băgă în seamă, și continuă să privească în jos. Bătăile inimii sale începură să se intensifice când auzi niște zgomote potente. Trotuarul era asediat de două tocuri, ce îl loveau zdravăn, producând niște bătăi asemănătoare celor ale clopotelor din templele budiste. Din tocuri, creșteau două membre construite magistral, și ascunse sub o pânză slabă, neagră. Porțiunea lor superioară era acoperită de o fustă roșie, ca buzele acestei ființe. Încheieturile sale fine erau protejate de podoabe aurii, ochii săi negri completau acest tablou construit din frumusețe și seducție. Lucian, la vederea acestei ființe, se ridică rapid, și se duse viforos la această deosebită ființă, învăluind-o cu sărutări spasmodice. Aceasta reacționa fad, văzând în intensitatea sentimentelor profesorului, banale mofturi bărbătești. Acesta, îi propuse să meargă în jos pe această străduță, pentru că a rezervat ceva pentru ei doi. Aceasta acceptă, insensibilă. În timp ce mergeau, el îi spuse:
- Am pierdut tot, dar nu-mi pare rău, am pierdut pentru tine ... Mi-ai rămas tu, și mi-au rămas cărțile. Ieri am recitit, Florile răului, de Baudelaire, câtă frumusețe genuină sculptată între cele patru laturi ale foii de hârtie ...
- Ai un foc? îi spuse ființa, căutându-și în geantă o țigare.
- Focul este în inima mea, este mai puternic decât acela stârnit de Nero, care a mistuit Roma.
- Lucian, ai un foc? zise ea, puțin nervoasă.
- Eliza, de ce mai ai nevoie de tutun, când mă ai pe mine? Să nu te superi pe mine, dar sunt gelos, nu numai pe tutun, și pe oxigen, te însoțește pretutindeni, ești atât de profund în cordul meu, te iubesc enorm!
Eliza, pentru că acesta era numele ei, îl privi disprețuitor pe Lucian, după care îi ceru să-i aprindă țigarea unui băiat ce stătea rezemat de un stâlp, și își savura țigarea. Profesorul se uită urât la acel băiat, care îi aprindea țigarea Elizei, blestemându-i pe el și pe bricheta sa, care incendia capătul țigaretei. După acest episod, mai merseră un sfert de ceas, și Lucian, îi spuse că ajunseseră la destinație. Locația nu era una prea selectă, era o bodegă, cu doar trei mese, dar care fusese rezervată de către profesor, în totalitate. Nu alesese acest bar din lipsă de gust, ci din lipsă de bani. Intrară acolo, și ea, privind dezgustată în jur, îi reproșă:
- Am bătut atâta drum, pentru asta? Pentru acest loc de nimic?
- Iubito, aici suntem doar noi ... Nimic altceva nu mai contează ...
Dialogul celor doi se termină când chelnerul intră în spațiul rezervat clienților, ținând în mână o sticlă de vin, și două pahare, recent spălate. Era tânăr, avea aproximativ douăzeci de ani, și un trup vânjos. Turnă sângele strugurilor în pahare, privind hulpav, corpul Elizei. Lucian nu observă asta, fiind absorbit de ochii ei.
- Eliza, dragostea noastră este enormă, și pătrunde în cele mai adânci fibre ale noastre ...
- Lucian, mă plictisesc, iubirea nu se spune, se și arată ...
- Dar ai toată dragostea mea, am lăsat totul pentru tine! zise profesorul, cu ochii înlăcrimați.
- Nu-mi plac discuțiile tale plictisitoare ...
- Dar, iubito, când erai eleva mea, mă ascultai când îți vorbeam despre clasicii francezi, ruși ...
- Trebuia să trec clasa, dragă Lucian. îi zise ea cu un zâmbet perfid.
El lăsă privirea în jos, și ea, continuă:
- Frumos ceas!
Inima profesorului fu electrocutată de această frază, pe care o mai auzise în acea zi. Se ridică de la masă, și îi spuse ca se întoarce în zece minute. Se duse la chelner, căruia îi puse în mâini, o casetă înfășurată într-un ziar, pe care scria gros, cu pixul: ,, Valurile Dunării ". Îi spuse să pună această melodie, în 10 minute, pentru că el se va întoarce, și dorea să îi facă o surpriză amorezei sale.
Profesorul plecă, grăbit. Pe drum, îi reveniră în minte, zilele când petrecea cu prietenii săi, când își propunea să cucerească lumea, când învăța până la orele dimineții ... După, își aduse aminte de cum era cel mai iubit profesor, fiind singurul la care clasa era aproape plină, și toate urechile recepționau ceea ce el spunea. Oprindu-se în loc, își dădu seama că nu mai era nimic din ceea ce fusese, dar nu regretă, sacrificase totul pentru ea, pentru stăpâna inimii sale.
Peste zece minute, profesorul se intocea, ținând în membrele sale superioare, un buchet de flori, și în buzunar se ascundea o căsuță ce avea ca locatar, un inel. Când deschise ușa, nu mai era nimeni acolo. Se așeză, așteptă câteva minute, și după, începuse să o caute peste tot. Începuse cu toaletele, și după un moment de șovăire, intră în locul rezervat personalului bodegii. Acolo, Eliza era strâns ținută de chelner, printre vase de metal și legume. Atunci, el se congestionă, și după, paloarea îi invadă chipul. Plecă, având un mers haotic, și când deschise ușa barului, auzi valsul său care tocmai începea. Începu să danseze, și își alese ca parteneră de dans, un scaun, pe care îl târa după el, și îl împingea în podea, provocând niște zgomote execrabile, zgomote ale disperării.
Noaptea își intră bine în rol, golind strada de oameni, numai un ofițer de poliție și un om ce mergea cu un lighean într-o mână și cu un ceas pe cealaltă mână, mai populau acum strada Cernătești ...