11. Interogatorii



Ştirea a fost transmisă mai întâi la CNN.
Mă bucuram că a ajuns pe canalele de ştiri înainte să fiu nevoit să plec la şcoală, nerăbdător să aud cum vor descrie oamenii incidentul şi câtă atenția avea să atragă. Din fericire, era o zi plină de ştiri importante. Avuseseră loc un cutremur în America de Sud şi răpirea unui politician în Orientul Mijlociu. Aşa că i se acordaseră doar câteva secunde, câteva propoziții şi doar o poză cu purici.
"Alonzo Calderas Wallace, suspect de violuri şi de crime în serie, căutat în statele Texas şi Oklahoma, a fost arestat noaptea trecută în Portland, Oregon mulțumită unei informații anonime. Wallace a fost găsit inconştient pe o alee în această dimineață, la doar câțiva metri de o secție de poliție. Oficialii nu ne pot spune deocamdată dacă va fi extrădat în Houston sau în Oklahoma City pentru a fi judecat".
Fotografia era neclară, doar o schiță, şi avea o barbă stufoasă în momentul când fusese fotografiat. Chiar de ar fi văzut-o Bella, probabil că nu l-ar fi recunoscut. Speram să nu o facă; s-ar fi speriat inutil.
- În oraş se va vorbi foarte puțin despre asta. E prea departe ca să fie considerată o ştire de interes local, îmi spuse Alice. ...A fost bine că l-ai pus pe Carlisle să îl scoată din stat.
Am încuviințat. Bella oricum nu se uita prea mult la televizor iar pe tatăl ei nu îl văzusem niciodată să urmărească şi altceva în afară de posturile de sport.
Făcusem ceea ce puteam. Monstrul nu mai vâna şi eu nu eram un criminal. Nu de ceva vreme, oricum. Avusesem dreptate să mă încred în Carlisle, deşi îmi doream ca fiara să nu fi scăpat atât de uşor. M-am surprins sperând că va fi extrădat în Texas, unde pedeapsa capitală era atât de populară...
Nu. Nu conta. Aveam să las totul în urmă şi să mă concentrez pe ceea ce avea importanță.
Părăsisem camera Bellei cu mai puțin de o oră în urmă. Deja tânjeam să o revăd.
- Alice, te deranjează...
Ea îmi tăie vorba.
- Rosalie va conduce. Se va preface supărată, însă tu ştii că îi va plăcea să aibă o scuză să se umfle în pene cu maşina ei. Alice izbucni într-un râs melodios.
I-am zâmbit.
- Ne vedem la şcoală.
Alice oftă, iar zâmbetul meu deveni o grimasă.
"Ştiu, ştiu", gândi ea. "Nu încă. Voi aştepta până ce vei fi pregătit să o laşi pe Bella să mă cunoască. Ar trebui totuşi să ştii că nu sunt egoistă. Şi Bella mă va plăcea".
Nu i-am răspuns, grăbindu-mă să ies pe uşă. Acesta era un mod diferit de a vedea situația. Bella avea să-şi dorească să o cunoască pe Alice? Să aibă un vampir drept prietenă?
Cunoscând-o pe Bella... probabil ca ideea nu ar fi deranjat-o deloc.
M-am încruntat. Ceea ce-şi dorea Bella şi ceea ce era bine pentru ea erau două lucruri complet diferite.
Am început să mă simt neliniştit când mi-am parcat maşina pe drumul din fața casei Bellei. După spusele oamenilor, lucrurile păreau diferite dimineața - perspectiva se schimba după o noapte de somn. Oare i-aş fi părut diferit Bellei în lumina slabă a unei zile cețoase? Mai sinistru sau mai puțin sinistru decât fusesem în întunecimea nopții? Realizase adevărul în timpul somnului? În sfârşit avea să se teamă?
Dar visurile ei fuseseră liniştite noaptea trecută. Când îmi rostise numele, iar şi iar, zâmbise. De mai multe ori murmurase către mine rugămintea de a rămâne. Oare astăzi acele lucruri urmau să nu mai însemne nimic?
Aşteptam emoționat, ascultând sunetele din interiorul casei - paşii grăbiți şi împiedicați de pe scări, ruperea unei folii de împachetat, conținutul unui frigider lovindu-se în interior atunci când uşa fu închisă cu forță. Părea să se grăbească. Era nerăbdătoare să ajungă la şcoală? Gândul mă făcu să zâmbesc din nou, plin de speranță.
Am privit ceasul. Presupuneam - având în vedere viteza la care camioneta ei rablagită o limita - că era în întârziere.
Bella ieşi grăbită din casă, ghiozdanul alunecându-i de pe umăr, cu părul prins într-un coc neglijent care deja i se desfăcea pe ceafă. Puloverul verde şi gros pe care îl purta nu era de ajuns pentru a-i împiedica umerii slabi să se gârbovească de frig sub ceața rece.
Puloverul era prea lung pentru ea şi nu o avantaja. Îi masca silueta subțire, transformându-i toate curbele delicate şi liniile moi într-o harababură lipsită de formă. Eram recunoscător aproape în aceeaşi măsură în care îmi doream să fi purtat ceva asemănător cu bluza albastră şi moale de seara trecută... Materialul i se lipea de piele atât de atrăgător, cu un decolteu suficient de adânc pentru a dezvălui felul fermecător în care oasele gâtului ei se conturau, plecând din adâncitura de sub gâtul ei. Albastrul aluneca precum apa împrejurul formei fine a trupului...
Era mai bine - esențial - să-mi țin gândurile departe, cât mai departe de acea formă, aşa că eram recunoscător pentru puloverul nepotrivit pe care îl purta. Nu-mi puteam permite să fac greşeli şi ar fi fost o eroare monumentală să zăbovesc asupra dorinței ciudate pe care gândul la buzele ei... la pielea ei... la trupul ei o dezlănțuia în interiorul meu. O foame care mă ocolise o sută de ani. Însă nu-mi puteam îngădui să mă gândesc să o ating, pentru că mi-era imposibil.
Aş fi frânt-o.
Bella se întoarse cu spatele la uşă, atât de grăbită încât aproape că fugi pe lângă maşina mea, fără să o observe.
Apoi, alunecând, se opri, genunchii încremenindu-i precum cei ai unui mânz nesigur pe picioarele sale. Geanta îi alunecă şi mai mult pe braț, iar ochii i se deschiseră largi când se concentrară asupra maşinii.
Am coborât, având grijă să mă mișc cu viteza unui om, şi i-am deschis portiera. Nu voiam să încerc să o mai amăgesc - când aveam să fim singuri, cel puțin, urma să fiu eu însumi.
Mă privi, uimită din nou de felul cum păream să mă fi materializat din ceață. Apoi surpriza din ochii ei se preschimbă în altceva, iar eu nu m-am mai temut - sau nu am mai sperat - că sentimentele ei pentru mine se schimbaseră în timpul nopții. Căldură, minunare, fascinație, toate înotând în ciocolata topită a ochilor ei.
- Vrei să mergi astăzi cu mine? am întrebat-o. Spre deosebire de cina de seara trecută, aveam să o las să aleagă. Din acea clipă, întotdeauna alegerea avea să-i aparțină ei.
- Da, mulțumesc, murmură ea, urcându-se în maşină fără să ezite.
Urma vreodată să înceteze să mă mai încânte faptul că eram singurul căruia ea îi spunea "da"? Mă îndoiam.
Într-o străfulgerare am ocolit maşina, nerăbdător să mă alătur ei. Nu dădu niciun semn de surprindere la apariția mea neaşteptată.
Fericirea pe care o simțeam având-o lângă mine era fără precedent. Oricât de mult mi-ar fi plăcut iubirea şi tovărăşia familiei mele, în pofida variatelor surse de distracție pe care la avea lumea de oferit, niciodată nu fusesem atât de bucuros. Chiar ştiind că era greşit, că nu avea cum să se termine cu bine, nu reuşeam să-mi alung prea mult timp zâmbetul de pe chip.
Jacheta mea stătea împăturită pe tetiera banchetei sale. O văzui aruncându-i o ocheadă.
- Ţi-am adus haina, i-am spus eu. Aceasta era scuza mea, de-ar fi fost nevoie să ofer vreuna, pentru apariția mea neaşteptată din această dimineață. Era frig. Nu avea nicio jachetă. Trebuia să fi fost o formă acceptabilă de cavalerism. ...Nu voiam să te îmbolnăveşti cumva.
- Nu sunt chiar atât de delicată, spuse ea, privindu-mi mai mult pieptul decât fața, de parcă ar fi ezitat să-mi întâlnească privirea. Însă îşi puse haina înainte să fiu nevoit să-i ordon sau să o oblig.
- Serios? spusei eu pe înfundate.
Ea privea drumul în timp ce eu acceleram către şcoală. Am reuşit să îndur tăcerea doar câteva secunde. Trebuia să aflu ce gândea în această dimineață. Atâtea lucruri se schimbaseră între noi de la ultimul răsărit de soare.
- Astăzi nu ai întrebări de pus? am întrebat-o eu, încercând din nou să par relaxat.
Zâmbi, părând bucuroasă că am adus subiectul în discuție.
- Întrebările mele te deranjează?
- Nu la fel de mult ca reacțiile tale, i-am spus eu cu sinceritate, zâmbindu-i drept răspuns.
Colțurile gurii ei reflectară tristețea.
- Reacționez rău?
- Nu, tocmai asta este problema. Iei totul atât de uşor - este neobişnuit. Niciun țipăt deocamdată. Cum era cu putință? ...Mă faci să mă întreb ce gândeşti cu adevărat. Desigur, tot ce făcea sau ce nu făcea mă determina să mă întreb asta.
- Îți spun întotdeauna adevărul legat de ceea ce gândesc.
- Mai înfrumusețezi răspunsurile.
Din nou, dinții ei îi muşcau buza. Nu părea să realizeze când o făcea - era doar un răspuns inconştient la tensiune.
- Nu foarte mult.
Cuvintele fură suficiente pentru a-mi stârni curiozitatea. Ce îmi ascundea în mod intenționat?
- Suficient cât să mă scoată din minți, am spus eu.
Ea ezită, apoi şopti: "Nu vrei să auzi asta".
Fui nevoit să mă gândesc preț de o clipă, să trec în revistă întreaga conversație de seara trecută, cuvânt cu cuvânt, înainte să fac vreo legătură. Poate că trebuia să mă concentrez atât pentru că nu îmi puteam imagina nimic ce nu mi-aş fi dorit să-mi spună. Şi apoi - din cauză că tonul vocii ei era la fel ca noaptea trecută iar durerea reapăruse - mi-am amintit. Odată, îi cerusem să nu îmi spună ce gândeşte. "Să nu spui niciodată asta", aproape că strigasem la ea. O făcusem să plângă...
Oare asta îmi ascundea? Profunzimea sentimentelor ei pentru mine? Că monstruozitatea mea nu conta pentru ea şi că era încredințată că era prea târziu să se mai poată răzgândi?
Eram incapabil să vorbesc, pentru că bucuria şi durerea erau prea puternice pentru a fi descrise în cuvinte, iar conflictul dintre ele era prea sălbatic pentru a permite vreun răspuns coerent. În maşină era linişte, cu excepția ritmului constant al inimii şi al răsuflării ei.
- Unde este restul familiei tale? întrebă ea dintr-o dată.
Am respirat adânc - conştientizând dureros mirosul din maşină pentru prima oară în acea zi; începeam să mă obişnuiesc, mi-am dat seama, plin de satisfacție - şi mi-am dat silința să mă port din nou obişnuit.
- Au luat maşina lui Rosie. Am parcat în locul liber de lângă maşina în discuție. Mi-am ascuns un zâmbet privindu-i ochii cum i se măreau de uimire. ...E ostentativă, nu-i aşa?
- Oau. Dacă are aşa ceva, de ce merge cu tine?
Lui Rosalie i-ar fi plăcut reacția Bellei... dacă ar fi devenit obiectivă în privința ei, ceea ce probabil că nu avea să se întâmple.
- Cum am spus, e ostentativă. Încercăm să ne integrăm printre oameni.
- Nu reuşiți, îmi spuse ea, apoi râse lipsită de griji.
Sunetul voios şi nepăsător al râsului ei îmi încălzi pieptul pustiu deşi îndoiala mă amețea.
- Atunci de ce a condus Rosalie astăzi, dacă sare mai mult în ochi? se miră ea.
- Nu ai observat? Acum încalc toate regulile.
Răspunsul meu ar fi trebuit să fie destul de înspăimântător - aşa că, desigur, Bella îmi zâmbi.
Nu mă aşteptă să îi deschid portiera, la fel ca noaptea trecută. La şcoală trebuia să imit normalitatea - aşa că nu mă puteam mişca suficient de repede pentru a o împiedica - însă trebuia să se obişnuiască să fie tratată cu mai multă curtoazie, şi încă în curând.
Am păşit cât de aproape de ea am îndrăznit, căutând cu grijă orice semn că apropierea de mine ar fi deranjat-o. De două ori mâna ei se întinse către mine apoi se retrase. Părea să-şi dorească să mă atingă... Răsuflarea mea se iuți.
- De ce aveți astfel de maşini? Dacă vreți să nu ieşiți în evidență? mă întrebă ea în timp ce mergeam.
- Este un răsfăț, am recunoscut eu. Tuturor ne place să conducem cu viteză.
- Normal, murmură ea, pe un ton amar.
Nu mă privi să mă vadă răspunzându-i printr-un zâmbet larg.
"Nu! Nu pot să cred aşa ceva! Cum a reuşit Bella? Nu pricep! De ce?"
Bâlbâielile mentale ale lui Jessica îmi întrerupseră şirul gândurilor. O aştepta pe Bella, adăpostindu-se de ploaie sub streaşina acoperişului cantinei, cu jacheta de iarnă a Bellei pe braț. Făcuse ochii mari, fără a-i veni a crede.
- Bună, Jessica. Îți mulțumesc că ți-ai adus aminte, o salută Bella. Se întinse după haină şi Jessica i-o dădu fără să scoată vreo vorbă.
Ar fi trebuit să fiu politicos cu prietenele Bellei, sincere sau nu.
- Bună dimineața, Jessica.
"Oau..."
Jessica deschise ochii şi mai tare. Era ciudat şi amuzant... şi, sincer, puțin stânjenitor... să-mi dau seama cât de mult mă îmblânzise apropierea de Bella. Se părea că nimeni nu se mai temea de mine. Dacă Emmett ar fi aflat, ar fi râs de mine tot secolul următor.
- A... bună, murmură Jessica, iar privirea ei se mută asupra chipului Bellei, cu subînțeles. ...Cred că ne vedem la Trigonometrie.
"O să verşi tot! Nu accept "nu" drept răspuns. Detalii. Trebuie să-mi spui detaliile! Edward CULLEN!! Viața e atât de nedreaptă".
Buzele Bellei tresăriră.
- Da, ne vedem atunci.
Gândurile lui Jessica alergau nebuneşte în timp ce se grăbea către prima oră, privind din când în când în urmă, către noi.
"Toată povestea. Nu accept nimic mai puțin. Plănuiseră să se întâlnească seara trecută? Sunt împreună? De cât timp? Cum a putut păstra secretul ăsta? De ce-ar fi dorit să o facă? Nu poate fi ceva întâmplător - cred că îl place la modul cel mai serios. Are de ales? Voi afla. Nu suport să nu ştiu. Mă întreb dacă l-a sărutat. Oh, leşin..." Gândurile lui Jessica îşi pierdură dintr-o dată coerența, şi lăsă fantezii mute să îi zboare prin minte. M-am crispat la speculațiile ei, şi nu doar pentru că se vedea pe ea însăşi în locul Bellei în imaginile din capul său.
Nu puteam fi aşa. Şi totuşi... mi-o doream...
M-am înfrânat să recunosc acest lucru chiar şi în sinea mea. În câte feluri greşite aveam să mi-o doresc pe Bella? Care dintre ele ar fi dus la moartea ei?
Mi-am scuturat capul şi am încercat să mă binedispun.
- Ce îi vei spune? am întrebat-o pe Bella.
- Hei! şopti ea, aprigă. ...Credeam că nu îmi poți citi gândurile!
- Nu pot. Am privit-o fix, surprins, încercând să îi desluşesc sensul cuvintelor. Ah - probabil ne gândeam la acelaşi lucru, simultan. Hm... îmi plăcea destul de mult. ...Totuşi, i-am spus eu, le pot citi pe ale ei - va aştepta să te încolțească în clasă.
Bella mârâi apoi lăsă jacheta să îi alunece de pe umeri. Nu mi-am dat seama de la început că mi-o dădea înapoi - nu i-aş fi cerut-o; aş fi preferat să o păstreze... un simbol - aşa că am reacționat prea încet pentru a mă oferi să o ajut. Îmi întinse haina şi o strânse pe a ei în brațe, fără să privească în sus ca să vadă că întinsesem mâinile drept ajutor. M-am încruntat, apoi mi-am controlat expresia înainte să observe.
- Şi ce îi vei spune? am insistat eu.
- Mă ajuți puțin? Ce vrea să ştie?
Am zâmbit şi am scuturat din cap. Voiam să aud ce gândea fără vreun îndemn.
- Nu e corect.
Strânse din ochi.
- Nu, faptul că nu-mi împărtăşeşti ce ştii nu este corect.
Corect - nu-i plăcea fățărnicia.
Am ajuns la intrarea în clasa ei - unde urma să fiu nevoit să mă despart de ea; m-am întrebat alene dacă doamna Cope ar fi fost mai înțelegătoare dacă aş fi făcut un schimb cu ora de Engleză... M-am silit să mă concentrez. Puteam fi drept.
- Vrea să ştie dacă suntem împreună în secret, am spus eu, încet. Şi vrea să ştie ce simți pentru mine.
Ochii ei erau din nou largi - nu cu uimire, ci cu viclenie. Erau deschişi în fața mea, uşor de citit. Juca rolul nevinovatei.
- Vai, murmură ea. Ce ar trebui să-i spun?
- Hm. Întotdeauna încerca să mă facă să dezvălui mai multe decât îmi arăta ea. Mi-am cântărit bine răspunsul.
O şuviță rebelă de păr, puțin umedă din pricina ceții, i se desfăcuse pe umăr şi forma o buclă peste locul unde osul gâtului ei era ascuns de acel pulover ridicol. Îmi atrase privirea... o făcu să mângâie celelalte linii ascunse...
Mi-am întins mâna către ea cu grijă, fără să-i ating pielea - dimineața era suficient de răcoroasă şi fără atingerea mea - şi am răsucit-o la locul său, în cocul neglijent, ca să nu îmi distragă din nou atenția. Mi-am amintit momentul când Mike Newton îi atinsese părul, şi fălcile mi se încleştară. Ea tresărise atunci şi se îndepărtase de el. Reacția de acum nu era deloc la fel; în loc să se ferească, deschise şi mai mult ochii, sângele îi năvăli uşor sub piele şi bătăile inimii îi deveniră neregulate.
Am încercat să-mi ascund zâmbetul, răspunzându-i la întrebare.
- Cred că ai putea răspunde "da" la prima întrebare... dacă nu te deranjează - alegerea ei, întotdeauna alegerea ei. ...E o explicație mai uşoară decât oricare alta.
- Dacă nu mă deranjează, şopti ea. Ritmul inimii ei încă nu se domolise.
- Cât despre cealaltă întrebare... nu-mi mai puteam reține zâmbetul acum. ...Răspunsul la aceasta îl voi asculta cu propriile mele urechi.
Să o las pe Bella să se gândească la asta. Mi-am înfrânat un hohot de râs când şocul i se întipări pe chip.
M-am întors repede, înainte să îmi ceară mai multe răspunsuri. Îmi venea foarte greu să nu îi ofer orice mi-ar fi cerut. Şi voiam să aud gândurile ei, nu pe ale mele.
- Ne vedem la prânz, i-am spus peste umăr, drept scuză să văd dacă încă mă mai privea cu ochii mari. Avea gura deschisă. M-am întors din nou şi am râs.
În timp ce mă îndepărtam, eram vag conştient de gândurile şocate şi pline de speculații care pluteau în jurul meu - ochii care se plimbau de la chipul Bellei către silueta mea care se îndepărta. Nu le-am dat mare atenție. Nu mă puteam concentra. Îmi era oricum suficient de greu să îmi fac picioarele să se mişte cu o viteză acceptabilă traversând iarba udă către ora următoare. Voiam să fug - să alerg cu adevărat, atât de repede încât să dispar, atât de rapid încât să simt că plutesc. O parte din mine deja îşi luase zborul.
Mi-am îmbrăcat jacheta când am intrat în clasă, lăsând ca aroma ei să mă învăluiască. Aveam să ard acum - lăsând mirosul să mă întărească - pentru ca apoi să-mi fie mai uşor să îl ignor, când mă voi fi aflat alături de ea, la prânz...
Era bine că profesorii nu se mai oboseau să mă strige. Ziua aceea ar fi fost cea în care m-ar fi prins nepregătit şi fără de răspuns. Mintea îmi era preocupată de atâtea lucruri în acea dimineață; mă aflam în clasă doar cu trupul.
Desigur că încă o mai urmăream pe Bella. Devenise un gest natural - la fel de automat ca respirația. I-am auzit conversația cu Mike Newton, demoralizat. Ea o îndreptă repede către Jessica şi am zâmbit atât de larg că Rob Sawyer, care se afla la dreapta mea, în bancă, tresări vizibil şi se cufundă mai mult în scaunul său, îndepărtându-se de mine.
"Ciudat".
Încă nu-mi pierdusem în întregime priceperea.
Eram vag atent şi la Jessica, urmărind-o cum îşi pregătea întrebările pentru Bella. Abia aşteptam pauza a patra, de zece ori mai nerăbdător şi mai neliniştit decât fata cea curioasă, amatoare de bârfe proaspete.
Şi o mai ascultam pe Angela Weber.
Nu uitasem de recunoştința pe care i-o purtam - în primul rând pentru că avusese doar gânduri pline de bunătate legate de Bella, apoi pentru ajutorul oferit cu o seară în urmă. Aşa că aşteptasem dimineața, căutând ceva ce îşi dorea. Presupuneam că avea să fie uşor; ca oricare alt om, probabil că-şi dorea un fleac sau vreo jucărie anume. Probabil mai multe. Urma să i le ofer anonim şi să consider că suntem chit.
Însă Angela s-a dovedit aproape la fel de necooperantă ca Bella în gândurile sale. Era ciudat de mulțumită pentru o adolescentă. Fericită. Poate că acesta era motivul bunătății ei neobişnuite - era unul dintre acei oameni rar întâlniți care aveau ce îşi doreau şi îşi doreau ceea ce aveau. Dacă nu era atentă la profesori şi la notele sale, se gândea la frățiorii ei gemeni pe care avea să-i ducă pe plajă weekendul viitor - anticipându-le încântarea cu o plăcere aproape maternă. Avea deseori grijă de ei, însă nu o deranja... Era foarte drăguț.
Însă nu mă prea ajuta.
Trebuia să fi existat ceva ce să-şi dorească. Era nevoie doar să continui să caut. Însă mai târziu. Venise momentul orei de Trigonometrie a Bellei împreună cu Jessica.
Nu eram atent încotro mă îndreptam când am ieşit de la ora de Engleză. Jessica se afla deja la locul său, bătând din ambele picioare cu nerăbdare în timp ce aştepta sosirea Bellei.
Eu, dimpotrivă, odată aşezat pe locul meu din clasă, am devenit neclintit. Trebuia să-mi reamintesc să mă mişc din când în când. Ca să continui mascarada. Era dificil, gândurile mele fiind atât de concentrate asupra celor ale lui Jessica. Speram să fie atentă, să încerce cu adevărat să citească chipul Bellei pentru mine.
Bătăile din picior ale lui Jessica deveniră mai puternice când Bella intră în sala de curs.
"Pare... ursuză. De ce? Poate că nu e nimic între ea şi Edward Cullen. Ce dezamăgire ar fi. Doar că... dacă el e în continuare disponibil... Dacă dintr-o dată e interesat să iasă cu fetele, nu m-ar deranja să îi dau o mână de ajutor..."
Chipul Bellei nu era sumbru, ci fără tragere de inimă. Era îngrijorată - ştia că eu urma să aud totul. Am zâmbit în sinea mea.
"Spune-mi totul!", întrebă Jess când Bella încă îşi scotea haina agățând-o de spătarul scaunului. Se mişca lent, fără chef.
- "Doamne, ce înceată este. Să trecem la chestiile picante!"
- "Ce vrei să ştii?" trase Bella de timp în timp ce se aşeza.
- "Ce s-a întâmplat seara trecută?"
- "M-a dus la cină şi apoi m-a condus până acasă".
"Şi apoi? Haide, trebuie să fie mai mult de atât! Oricum minte, ştiu asta. O voi demasca."
- "Cum ai ajuns acasă atât de repede"?
Am privit-o pe Bella dând ochii peste cap în fața suspicioasei Jessica.
- "Conduce ca un maniac. A fost îngrozitor".
Schiță un mic zâmbet iar eu izbucnii în râs, întrerupând anunțurile domnului Mason. Am încercat să fac să pară că tuşeam, însă nimeni nu se lăsă păcălit. Domnul Mason mă privi iritat, însă nu m-am obosit să ascult ce gândea. O ascultam pe Jessica.
"Pare să spună adevărul. De ce mă obligă să-i scot fiecare cuvânt cu cleștele? În locul ei m-aş fi lăudat cât aş fi putut".
- "A fost ca o întâlnire - i-ai spus tu să vă întâlniți acolo?"
Jessica urmări expresia surprinsă a Bellei şi fu dezamăgită de cât de sinceră părea.
- "Nu - am fost foarte mirată să-l văd acolo", îi spuse Bella.
"Ce se întâmplă?"
- "Dar astăzi te-a adus la şcoală?"
"Trebuie să fie mai mult de atât".
- "Da - şi aceasta a fost o surpriză. A observat că nu aveam haină seara trecută".
"Nu e prea amuzant", gândi Jessica, din nou dezamăgită.
Mă săturasem de întrebările ei - voiam să aud ceva ce nu ştiam deja. Speram să nu fie atât de nesatisfăcută încât să sară peste întrebările pe care le aşteptam.
- "Şi veți ieşi din nou?" întrebă Jessica.
- "S-a oferit să mă ducă în Seattle sâmbătă pentru că are impresia că nu-mi va rezista camioneta - asta se pune?"
"Hm. Cu siguranță că face mari eforturi să... ei bine, să aibă, într-un fel, grijă de ea. Măcar el trebuie să simtă ceva, dacă ea nu o face. Cum e posibil? Bella e nebună".
- "Da", răspunse Jessica la întrebarea Bellei.
- "Atunci", trase Bella concluzia, "da".
- "Oau... Edward Cullen".
"Indiferent dacă îl place sau nu, e o treabă importantă".
- "Ştiu", oftă Bella.
Tonul vocii sale o încurajă pe Jessica. "În sfârşit - pare să înțeleagă! Trebuie să-şi dea seama..."
- "Aşteaptă"!, spuse Jessica, dintr-o dată amintindu-şi de cea mai importantă întrebare. "Te-a sărutat?"
"Te rog, spune-mi că da! Şi apoi descrie-mi fiecare secundă!"
- "Nu", murmură Bella, apoi îşi privi mâinile, cu chipul trist. "Nu e aşa".
"La naiba. Ce-aş vrea... Ha. Şi ea pare să-şi dorească asta".
M-am încruntat. Bella chiar părea întristată de ceva, însă nu putea fi vorba despre dezamăgire, cum presupusese Jessica. Nu îşi putea dori asta. Nu ştiind ceea ce ştia. Nu putea să-şi dorească să fie prea aproape de dinții mei. Din câte ştia ea, eu aveam colți.
M-am cutremurat.
- "Crezi că sâmbătă...?" o îmboldi Jessica.
Bella păru şi mai frustrată când spuse: "Mă îndoiesc profund".
"Da, şi-o doreşte. Ce nasol pentru ea".
Oare pentru că vedeam totul prin filtrul percepțiilor lui Jessica îmi părea că nu se înşela?
Preț de jumătate de secundă mă lăsai distras de idee, de imposibilitate, de cum ar fi fost să încerc să o sărut. Buzele mele lipite de ale ei, stânca rece unită cu mătasea fierbinte şi moale...
Apoi avea să moară.
Mi-am scuturat fruntea, crispându-mă de durere şi mă silii să fiu atent.
- "Despre ce ați vorbit?"
"Ai vorbit cu el, sau l-ai făcut să-ți extragă fiecare strop de informație cu cleştele, ca acum?"
Am zâmbit cu melancolie. Jessica nu era departe de adevăr.
- "Nu ştiu, Jess, despre multe lucruri. Am vorbit puțin despre referatul la Engleză".
Foarte puțin. Zâmbetul meu se lărgi.
"Haide..."
- "Te rog, Bella! Spune-mi nişte detalii."
Bella se gândi o clipă.
- "Bine, am unul. Trebuia să o fi văzut pe chelneriță cum flirta cu el - era foarte deplasată. Însă el nu i-a dat deloc atenție".
Ce detaliu straniu alesese să-i împărtăşească. Eram surprins că Bella observase, măcar. Părea un lucru lipsit de importanță.
"Interesant..."
- "Ăsta e un semn bun. Era drăguță?"
Jessica îi dădea mai multă însemnătate decât mine. Probabil era o trăsătură de-a femeilor.
- "Foarte", îi spuse Bella. "Şi avea probabil nouăsprezece sau douăzeci de ani".
Jessica era pentru moment distrasă de amintirea lui Mike la întâlnirea ei de luni seara - când acesta fusese exagerat de prietenos cu o chelnăriță pe care Jessica nu o considerase drăguță deloc. Împinse amintirea deoparte şi reveni, înghițindu-şi iritarea, la vânătoarea de detalii picante.
- "Şi mai bine. Înseamnă că te place".
- "Aşa cred", spuse Bella încet, iar eu mă trezii pe dunga scaunului, cu trupul încremenit. "Dar e greu de spus. Mereu e atât de ascuns".
Probabil că nu fusesem atât de transparent şi de lipsit de control pe cât crezusem. Totuşi... la cât de ageră era ea... Cum de nu-şi dădea seama că eram îndrăgostit de ea? Am trecut în revistă conversația noastră, aproape surprins că nu rostisem cuvintele pe viu grai. Simțisem că acesta fusese substratul fiecărui cuvânt schimbat de noi doi.
"Oau. Cum poți să stai față în față cu un model masculin şi să faci conversație?"
- "Nu ştiu cum de ai atâta curaj să rămâi singură cu el", spuse Jessica.
Pe chipul Bellei se citi şocul.
- "De ce"?
"Ciudată reacție. Ce crede că am vrut să spun?
- "E atât de..."
"Care o fi cuvântul potrivit?"
- "...Intimidant. Eu nu aş şti ce să îi spun".
"Astăzi nu am reuşit nici măcar să leg două vorbe cu el, şi tot ce-a spus a fost 'Bună dimineața'. Probabil că am părut o idioată".
Bella zâmbi.
- "Şi eu am nişte probleme de coerență când sunt lângă el".
Probabil că încerca să o facă pe Jessica să se simtă mai bine. Siguranța ei de sine, atunci când eram împreună, era aproape bizară.
- "Ei bine", oftă Jessica, "este incredibil de superb".
Chipul Bellei se răci dintr-o dată. Ochii ei sclipiră la fel cum o făceau când era supărată de vreo nedreptate. Jessica nu realizase schimbarea expresiei sale.
- "El e cu mult mai mult de atât", izbucni Bella.
"Oh. Acum ajungem undeva".
- "Serios? Cum este?"
Bella îşi muşcă pentru un moment buza.
- "Nu-ți pot explica aşa cum trebuie", spuse ea într-un final. "Dar este incredibil, dincolo de chipul lui frumos". Îşi desprinse ochii de la Jessica, lipsită uşor de concentrare de parcă ar fi privit un punct foarte îndepărtat.
Sentimentul pe care-l aveam în acea clipă se asemăna oarecum cu felul în care mă simțeam când Carlisle şi Esme mă lăudau mai mult decât aş fi meritat. Asemănător, însă mai intens, mai mistuitor.
"Fă pe naiva cu altcineva - nimic nu poate întrece chipul acela! Dacă nu vorbim despre trupul lui. Mortal".
- "E posibil?" chicoti Jessica.
Bella nu schiță niciun gest. Continuă să privească în depărtare, ignorând-o pe Jessica.
"Un om normal ar jubila. Poate de i-aş pune întrebări mai uşoare. Ha ha. De parcă aş vorbi cu un copil de grădiniță."
- "Înseamnă că îl placi?"
Bella nu o privi pe Jessica.
- "Da".
- "Vreau să spun... îl placi cu adevărat?"
- "Da."
"Ia te uită ce roşeşte!"
Chiar asta făcea.
- "Cât de mult îl placi?", întrebă Jessica.
Clasa de Engleza ar fi putut să se năruie în flăcări şi eu nu aş fi observat.
Chipul Bellei era acum roşu ca para - aproape că-i simțeam dogoarea.
- "Prea mult", şopti ea. "Mai mult decât mă place el pe mine. Dar nu văd ce-aş putea face în privința asta".
"La naiba! Ce-a întrebat domnul Varner?"
- "Care număr, domnule Varner?"
Era bine că Jessica nu o mai putea chestiona pe Bella. Aveam nevoie de o clipă de linişte.
Ce Dumnezeu era acum în mintea fetei? "Mai mult decât mă place el pe mine?" De unde îi venise acea idee? "Dar nu văd ce-aş putea face în privința asta?" Ce voia să însemne aceasta? Nu puteam găsi vreo explicație rațională pentru acele cuvinte. Erau pur şi simplu lipsite de sens.
Se părea că nu puteam lua nimic de bun. Lucruri evidente, care erau întrutotul logice, erau cumva rău sucite şi întoarse pe dos în creierul ei bizar. "Mai mult decât mă place el pe mine"? Poate că încă nu trebuia să abandonez ideea spitalului de psihiatrie.
M-am uitat la ceas, încleştându-mi dinții. Cum de nişte biete minute puteau părea imposibil de lungi pentru o ființă nemuritoare? Unde îmi dispăruse simțul timpului?
Mi-am ținut fălcile încleştate pe durata întregii lecții de Trigonometrie a domnului Varner. L-am ascultat cu mai multă atenție decât propriul meu curs. Bella şi Jessica nu au mai schimbat nicio vorbă, însă Jessica a mai privit-o pe Bella de câteva ori, iar într-un rând chipul ei redeveni purpuriu, aparent fără vreun motiv anume.
Abia aşteptam prânzul.
Nu eram sigur dacă Jessica avea să obțină câteva dintre răspunsurile pe care le aşteptam la finalul orei, însă Bella era mai isteață decât ea.
Imediat ce se sună de pauză, Bella se întoarse către Jessica.
- "La ora de Engleză, Mike m-a întrebat dacă ai spus ceva despre seara de luni", spuse Bella, cu un zâmbet înflorindu-i pe colțurile buzelor. I-am înțeles perfect intenția - atacul era cea mai bună apărare.
- "Mike a întrebat de mine?" Bucuria lăsă mintea lui Jessica fără apărare, îmblânzită, fără falsitatea ei obişnuită. "Glumeşti! Ce i-ai spus?"
- "I-am spus că ai zis că te-ai distrat de minune - şi părea mulțumit".
- "Spune-mi exact ce a spus, şi răspunsul tău exact!"
Clar, doar atât aveam să obțin în acea zi de la Jessica. Bella zâmbea de parcă s-ar fi gândit la acelaşi lucru. De parcă ar fi câştigat o rundă.
La prânz avea să fie cu totul altfel. Urma să am mai mult succes obținând răspunsuri de la ea decât de la Jessica, aveam să mă asigur de asta.
Abia am reuşit să îndur să scrutez din când în când mintea lui Jessica de-a lungul celei de-a patra ore. Nu aveam răbdare pentru gândurile ei obsesive legate de Mike Newton. Mă săturasem de el până peste cap în ultimele două săptămâni. Avea noroc să mai fie în viață.
Am trecut apatic de ora de sport împreună cu Alice, în chipul în care ne mişcam atunci când venea vorba de activități fizice alături de oameni. Normal că ea era coechipiera mea. Era prima zi când se juca badminton. Am oftat plictisit, legănând racheta cu încetinitorul pentru a trimite fluturaşul de cealaltă parte a fileului. Lauren Mallory juca în echipa adversă. Rată. Alice îşi învârtea racheta ca pe un baston, privind spre tavan.
Cu toții uram ora de sport, mai ales Emmett. Jocurile cu aruncări reprezentau un afront pentru filosofia lui personală. Ora de sport părea mai neplăcută astăzi ca de obicei - mă simțeam la fel de iritat precum fusese întotdeauna Emmett.
Înainte să explodez de nerăbdare, antrenorul Clapp încheie partidele şi ne dădu drumul mai devreme. Eram ridicol de recunoscător că sărise peste micul dejun - o încercare recentă de a ține cură de slăbire - şi de teama rezultând din aceasta care îl făcuse să plece grăbit din campus pentru a-şi face rost de un prânz bogat în grăsimi. Îşi promisese că de a doua zi avea să o ia de la capăt...
Astfel mi-a rămas un răgaz suficient să ajung în corpul de clădire unde se ținea ora de Matematică, înainte de terminarea orei Bellei.
"Distracție plăcută", gândi Alice pe când se îndrepta către Jasper. "Mai am de răbdat doar câteva zile. Presupun că o vei saluta pe Bella din partea mea, nu-i aşa?"
Am scuturat din cap, exasperat. Toți clarvăzătorii erau atât de îngâmfați?
"Ca să ştii, va fi însorit de ambele părți ale strâmtorii în acest weekend. Poate vrei să-ți faci alte planuri".
Am oftat, continuându-mi drumul în direcția opusă. Îngâmfată, însă, evident, de ajutor.
M-am sprijinit de zid, lângă uşă, aşteptând. Eram suficient de aproape încât să aud vocea lui Jessica prin zidul din cărămidă, precum şi gândurile sale.
- Nu stai astăzi cu noi, nu-i aşa? "Pare... atât de senină. Sigur sunt o grămadă de lucruri pe care nu mi le-a spus".
- Nu prea cred, răspunse Bella, ciudat de nesigură pe sine.
Nu îi promisesem că îmi voi petrece pauza de prânz alături de ea? Ce era în mintea ei?
Au ieşit din clasă împreună, iar ochii amândurora se făcură mari când mă văzură. Însă o puteam auzi doar pe Jessica.
"Frumos. Oau. O, da, se întâmplă mai multe între ei decât îmi spune ea. Poate o voi suna diseară... Sau poate că nu ar trebui să o încurajez. Sper să se plictisească repede de ea. Mike e drăguț dar... oau".
- Ne vedem mai târziu, Bella.
Bella se îndreptă spre mine, oprindu-se la un pas depărtare, încă ezitând. Era roz în obraji.
O cunoşteam de-acum suficient de bine ca să ştiu că ezitarea ei nu ascundea teamă. Pricina părea să fie un fel de prăpastie pe care şi-o imaginase între sentimentele ei şi ale mele. "Mai mult decât mă place el pe mine." Absurd!
- Bună, am spus eu, cu vocea uşor tăioasă.
Chipul ei se lumină.
- Bună.
Nu părea dornică să spună altceva, aşa că am condus-o până la cantină şi ea păşi în tăcere lângă mine.
Jacheta îşi făcuse efectul - mirosul ei nu mai era atât de zdrobitor ca până atunci. Era doar o intensificare a durerii pe care o simțeam deja. O puteam ignora cu mai multă uşurință decât îmi închipuisem altădată că ar fi cu putință.
Bella nu-şi găsea astâmpăr cât am aşteptat la coadă, jucându-se, absentă, cu fermoarul jachetei sale şi plimbându-şi greutatea de pe un picior pe altul. Mă privea des, dar de fiecare dată când îmi întâlnea privirea, lăsa ochii în pământ de parcă s-ar fi simțit stânjenită. Oare din cauză că ne priveau atât de mulți oameni? Poate auzea şoaptele din jur - bârfa era atât verbală cât şi mentală în acea zi.
Sau poate realizase, din expresia mea, că dăduse de belele.
Nu spuse nimic până ce nu am început să îi strâng mâncarea de prânz. Nu ştiam ce îi plăcea - nu încă - aşa că luasem câte ceva din toate.
- Ce faci? îmi şuieră ea cu o voce înceată. ...Doar nu iei toate astea pentru mine?
Am scuturat din cap şi am împins tava până la casa de marcat.
- Jumătate este pentru mine, desigur.
Ea ridică sceptică din sprânceană, însă nu mai scoase vreo vorbă cât eu plătii mâncarea şi o însoții la masa unde ne aşezasem cu o săptămână în urmă, înainte de experiența ei dezastruoasă cu luarea de sânge. Păreau să fi trecut mai mult de câteva zile. Totul era diferit acum.
Se aşeză din nou în fața mea. Am împins tava către ea.
- Ia orice doreşti, am încurajat-o eu.
Ea alese un măr şi îl răsuci în palme, cu o privire întrebătoare.
- Sunt curioasă.
Ce surpriză.
- Ce-ai face dacă te-ar provoca cineva să mănânci? continuă ea cu voce atât de înceată încât să nu le atragă atenția oamenilor. Urechile nemuritorilor erau altceva, de-ar fi fost atente. Probabil că ar fi trebuit să le spun ceva mai devreme...
- Întotdeauna eşti curioasă, mă plânsei eu. Ei bine... Nu era de parcă nu aş mai fi fost nevoit vreodată să mănânc. Era o parte din mascaradă. Una neplăcută.
M-am întins după cel mai apropiat lucru şi am privit-o în ochi muşcând o bucățică din orice ar fi fost. Fără să privesc, nu îmi puteam da seama. Era la fel de lipicios, de tare şi de respingător ca oricare alt aliment uman. Am mestecat repede şi am înghițit, încercând să mă împiedic să mă strâmb. Îmbucătura de mâncare îmi alunecă încet şi neplăcut pe gât. Am oftat gândindu-mă la cum urma să fiu nevoit să o vomit mai târziu. Dezgustător.
Chipul Bellei era şocat. Impresionat.
Aş fi dorit să-mi dau ochii peste cap. Normal că ne perfecționasem aceste înşelătorii.
- Dacă te-ar provoca cineva să mănânci pământ, ai putea să o faci, nu-i aşa?
Nasul i se încreți şi zâmbi.
- Am făcut-o o dată... când am pus un pariu. Nu a fost atât de rău la gust.
Am izbucnit în râs.
- Presupun că nu sunt surprins.
"Par apropiați, nu-i aşa? Gesturile lor sunt clare. Îi voi spune Bellei impresiile mele mai târziu. Se întinde către ea exact aşa cum ar trebui, dacă ar fi interesat. Pare interesat. Arată... perfect". Jessica oftă. "Delicios".
Am susținut privirea curioasă a lui Jessica iar ea şi-o feri nervoasă, râzând cu vecina ei de masă.
"Probabil ar trebui să mă rezum la Mike. Realitate, nu fantezie..."
- Jessica analizează tot ce fac, am informat-o pe Bella. ...Îți va spune totul mai încolo.
I-am împins în față farfuria cu mâncare - pizza, mi-am dat eu seama - întrebându-mă cum era cel mai bine să încep. Frustrarea din trecut mi se reaprinse pe când cuvintele mi se repetau în gând: "Mai mult decât mă place el pe mine. Dar nu văd ce-aş putea face în privința asta."
Muşcă din aceeaşi felie de pizza. Mă uimea câtă încredere avea. Desigur, nu ştia că sunt otrăvitor - însă împărțirea mâncării nu avea să îi facă rău. Totuşi, mă aşteptam să mă trateze diferit. Ca pe ceva deosebit. Nu o făcea niciodată - sau măcar nu într-un sens negativ...
Aveam să încep cu blândețe.
- Deci chelnărița era drăguță, nu-i aşa?
Ridică din nou sprânceana.
- Chiar nu ai observat?
De parcă vreo femeie ar fi reuşit să-mi distragă atenția de la Bella. Din nou, absurd.
- Nu. Nu eram atent. Aveam multe pe cap. Nu pe ultimul loc aflându-se felul în care bluza ei subțire şi moale i se lipea de trup....
Bine că în această zi îmbrăcase acel pulover urât.
- Biata fată, spuse Bella, zâmbind.
Îi plăcea faptul că nu mi se păruse deloc interesantă chelnărița. Puteam înțelege asta. De câte ori îmi imaginasem că-l schilodeam pe Mike Newton în laboratorul de biologie?
Doar nu putea crede că sentimentele ei omeneşti, fructul a şaptesprezece ani scurți de om, puteau fi mai puternice decât pasiunile care se strânseseră în mine de un secol.
- Ceva din ce i-ai spus lui Jessica... Nu reuşeam să-mi păstrez un ton relaxat. ...Ei bine, m-a deranjat.
Imediat se apără.
- Nu mă miră că ai auzit ceva ce nu ți-a plăcut. Ştii ce se spune despre cei care trag cu urechea.
Cei ce trag cu urechea nu aud niciodată lucruri bune despre ei înşişi, aşa era zicala.
- Te-am avertizat că voi asculta, i-am reamintit eu.
- Şi eu te-am avertizat că nu doreşti să ştii tot ce-mi trece prin minte.
Se gândea la clipa când o făcusem să plângă. Remuşcarea îmi îngroşă vocea.
- Aşa este. Însă nu prea ai dreptate. Vreau să ştii ce gândeşti... în întregime. Doar că îmi doresc... să nu te gândeşti la unele lucruri.
Alte jumătăți de adevăr. Ştiam că nu ar fi trebuit să-mi doresc să simtă ceva pentru mine. Însă îmi doream. Desigur că îmi doream.
- Asta e o mare diferență, bombăni ea, încruntându-se către mine.
- Dar nu asta e problema, acum.
- Atunci care este?
Se întinse către mine, prinzându-şi uşor gâtul cu palma. Îmi atrase privea - distrăgându-mi atenția. Cât de moale trebuie să fi fost pielea ei...
"Concentrează-te", mi-am poruncit mie însumi.
- Chiar crezi că sentimentele tale pentru mine sunt mai puternice decât ale mele? Întrebarea îmi părea ridicolă, cuvintele ieşindu-mi împiedicat.
Ochii i se lărgiră şi i se tăie răsuflarea. Apoi îşi feri privirea, clipind repede. Cu un suspin, reuşi să respire din nou.
- Din nou faci asta, murmură ea.
- Ce anume?
- Îmi iei mințile, recunoscu ea, susținându-mi privirea cu precauție.
- Oh. Hm. Nu eram prea sigur ce să fac în acea privință. Nici nu eram sigur că nu-mi doream să o farmec. Eram încă încântat că o puteam face. Însă nu ajuta cu nimic conversația.
- Nu este vina ta. Oftă. ...Nu te poți împiedica.
- Îmi vei răspunde? am întrebat-o eu.
Ea privi masa.
- Da.
Şi acestea fură singurele ei cuvinte.
- "Da, îmi vei răspunde" sau "Da, chiar crezi asta"? am întrebat eu, nerăbdător.
- Da, chiar cred asta, spuse ea fără să-şi înalțe privirea. În voce i se ghicea o umbră de tristețe. Roşi din nou, iar dinții ei începură, în mod inconştient, să îi muşte buza.
Dintr-o dată, mi-am dat seama că îi venea foarte greu să recunoască deoarece era încredințată de acel lucru. Şi că nu eram cu nimic mai bun decât acel laş, Mike, cerându-i să-mi confirme sentimentele sale înainte să i le fi confirmat pe ale mele. Nu avea importanță că eu simțeam că i le arătasem foarte clar. Nu reuşisem să mă fac înțeles de ea, aşa că nu aveam nicio scuză.
- Te înşeli, am asigurat-o eu. Trebuia să audă tandrețea din glasul meu.
Bella mă privi cu ochi de nepătruns, care nu dezvăluiau nimic.
- Nu poți şti asta, şopti ea.
Credea că-i subestimez sentimentele pentru că nu îi puteam auzi gândurile. Însă, de fapt, problema era că ea le subestima pe ale mele.
- Ce te face să crezi asta? m-am mirat eu.
Mă privi şi ea, cu sprâncenele încrețite, muşcându-şi buzele. Pentru a nu ştiu câta oară, mi-am dorit cu disperare să o pot auzi.
Mă aflam la un pas de a o implora să-mi spună cu ce gânduri se luptă, însă ea ridică un deget pentru a mă împiedica să vorbesc.
- Lasă-mă să mă gândesc, îmi ceru ea.
Câtă vreme doar îşi punea gândurile în ordine, puteam fi răbdător.
Sau mă puteam preface că aş fi.
Îşi lipi palmele, unindu-şi şi despărțindu-şi degetele subțiri. Îşi privea mâinile de parcă i-ar fi aparținut altcuiva, în timp ce vorbea.
- În afară de lucrurile evidente, murmură ea. ...Uneori... nu pot fi sigură... Eu nu ştiu cum să citesc gândurile - dar uneori mi se pare că încerci să îți iei adio când spui altceva. Nu mă privi.
Înțelesese asta, nu-i aşa? Oare îşi dăduse seama că doar slăbiciunea şi egoismul mă ținuseră pe loc? Oare avea o impresie mai proastă despre mine din această cauză?
- Perspicace, am răsuflat eu, apoi am privit îngrozit cum suferința i se oglindi pe chip. M-am grăbit să îi infirm presupunerea. ...Tocmai de asta te înşeli - am început, apoi mă oprii, amintindu-mi primele cuvinte ale explicației sale. Mă deranjau, deşi nu eram sigur că înțelesesem corect. ...Cum adică "evident"?
- Priveşte-mă, spuse ea.
Chiar o priveam. Doar asta făceam. Ce voia să spună?
- Sunt absolut comună, îmi explică ea. Cu excepția lucrurilor rele ca experiența de a mă afla la un pas de moarte şi ca stângăcia care mă face aproape schiloadă. Şi priveşte-te pe tine. Împinse aerul cu brațul în direcția mea, de parcă arăta ceva atât de evident că nu mai avea niciun rost să îi dea glas.
Se credea comună? Credea că aş fi fost cumva de preferat față de ea? În ochii cui? Ai oamenilor proşti, înguşti la minte, orbi, ca Jessica sau doamna Cope? Cum de nu îşi putea da seama că era cea mai frumoasă... cea mai minunată... Nici măcar acele cuvinte nu erau îndeajuns.
Şi ea nu avea idee.
- Nu te vezi prea clar, să ştii, i-am spus eu. Recunosc că ai perfectă dreptate în privința lucrurilor rele... am râs eu lipsit de umor. Malefica soartă care o vâna nu-mi părea de râs. Însă stângăcia ei era, într-un fel, amuzantă. Înduioşătoare. M-ar fi crezut de i-aş fi spus că era frumoasă, la suflet şi la trup? Poate confirmarea altora i s-ar fi părut mai convingătoare. ...Dar tu nu ai auzit ce gândea fiecare băiat despre tine în prima zi de şcoală.
Ah, speranța, încântarea, înflăcărarea acelor gânduri. Graba cu care se transformaseră în fantezii imposibile. Irealizabile, pentru că ea nu îl dorea pe niciunul.
Eu eram cel căruia îi spusese "da".
Probabil că zâmbeam cu toată ființa mea.
Chipul ei era palid de surprindere.
- Nu cred, îngăimă ea.
- Crede-mă, măcar de data asta - eşti opusul a tot ceea ce este obişnuit.
Doar existența ei era o scuză suficientă pentru a justifica plămădirea întregii lumi.
Nu era obişnuită să primească complimente, mi-era clar. Alt lucru cu care urma să fie nevoită să se obişnuiască. Roşi, apoi schimbă subiectul.
- Dar nu îmi iau adio.
- Nu vezi? Asta îmi arată că am dreptate. Mie îmi pasă cel mai mult, pentru că dacă o pot face... Aveam oare să fiu suficient de altruist încât să fac ceea ce trebuia? Mi-am scuturat capul cu disperare. Trebuia să găsesc puterea. Merita să aibă o viață a ei. Nu ceea ce văzuse Alice că o aştepta. ...Dacă ar fi cel mai bine să plec... Şi trebuia să fie, nu-i aşa? Nu exista niciun înger nepăsător. Locul Bellei nu era cu mine. ...Atunci mi-aş face rău mie însumi pentru a te scuti de suferință, pentru a te şti în siguranță.
Rostind cuvintele, mi-am dorit să se adeverească.
Mă privi îndelung. Cumva, cuvintele mele îi stârniseră furia.
- Şi tu nu crezi că aş face la fel? mă întrebă ea, mânioasă.
Atât de furioasă - atât de moale şi de fragilă. Cum ar fi putut ea să rănească pe cineva?
- Nu vei fi nevoită niciodată să iei această decizie, i-am spus eu, mâhnit din nou de marea diferență care ne despărțea.
Mă privi, grija înlocuindu-i mânia din ochi şi făcând să reapară cuta dintre aceştia.
Ceva era foarte aiurea în ordinea universului dacă unui om atât de bun şi atât de fragil nu i se cuvenea un înger păzitor care să îl țină departe de probleme.
"Ei bine", m-am gândit eu cu un umor amar, "măcar are un vampir păzitor".
Am zâmbit. Cât de mult îmi plăcea scuza mea de a rămâne.
- Desigur, ocrotirea ta începe să aibă aerul unei ocupații cu normă întreagă care necesită prezența mea constantă.
Zâmbi şi ea.
- Nimeni nu a încercat să-mi facă astăzi vreun rău, spuse ea, relaxată, apoi chipul ei deveni întrebător pentru jumătate de secundă înainte ca ochii să-i devină din nou de nepătruns.
- Încă, am spus eu, tăios.
- Încă, încuviință ea, spre surprinderea mea. Mă aşteptam să nege că ar avea nevoie de protecție.
"Cum a putut? Ticălosul ăla egoist! Cum ne-a putut face una ca asta?" Pătrunzătorul strigăt mental al lui Rosalie îmi sfâşie concentrarea.
- Uşurel, Rose, l-am auzit pe Emmett şoptind din celălalt capăt al cantinei. Își petrecuse brațul pe după umerii ei, ținând-o strâns lângă el, imobilizând-o.
"Îmi pare rău, Edward", gândi Alice cu vinovăție. "Şi-a dat seama că Bella ştie prea multe, din conversația voastră... şi, ei bine, ar fi fost mai rău dacă nu i-aş fi spus imediat adevărul. Ai încredere în mine".
M-am cutremurat văzând imaginea care urmă, ceea ce s-ar fi întâmplat dacă i-aş fi mărturisit lui Rosalie acasă, unde aceasta nu avea de păstrat nicio aparență, faptul că Bella ştia că sunt vampir. Aveam să fiu nevoit să-mi ascund Aston Martin-ul undeva în afara statului dacă nu s-ar fi calmat până la finalul orelor. Mă deranja să-mi imaginez maşina preferată zdrobită şi în flăcări - deşi ştiam că ar fi fost o răzbunare meritată.
Nici Jasper nu era mai bucuros.
Urma să mă ocup de ceilalți mai târziu. Aveam atât de puțin timp de petrecut cu Bella, şi nu aveam de gând să-l irosesc. Iar când am auzit-o pe Alice mi-am amintit că aveam de rezolvat nişte probleme.
- Aş vrea să te mai întreb ceva, am spus eu, îndepărtându-mi atenția de gândurile isterice ale lui Rosalie.
- Spune, zise Bella, zâmbind.
- Chiar trebuie să ajungi în Seattle sâmbăta asta, sau era doar o scuză ca să nu fii nevoită să-ți refuzi admiratorii?
Ea îmi aruncă un zâmbet pieziş.
- Ştii, încă nu te-am iertat pentru gestul cu Tyler. Din vina ta şi-a pus în cap că voi merge la bal cu el.
- Ar fi găsit o şansă să te invite chiar şi fără mine - eu doar îmi doream foarte mult să văd ce față aveai să faci.
Am izbucnit în râs, amintindu-mi expresia ei înspăimântată. Nimic din ce-i dezvăluisem din povestea mea întunecată nu o făcuse să pară atât de înfricoşată. Adevărul nu o speriase. Voia să fie cu mine. Incredibil.
- De te-aş fi invitat eu, m-ai fi refuzat?
- Probabil că nu, spuse ea. ...Dar aş fi anulat mai târziu - prefăcându-mă că aş fi bolnavă sau cu glezna sucită.
Cât de ciudat.
- De ce ai fi făcut una ca asta?
Îşi scutură capul, de parcă s-ar fi simțit dezamăgită că nu înțelesesem imediat.
- Nu m-ai văzut niciodată la ora de sport, cred, dar aş fi crezut că ai înțeles.
Ah.
- Te referi la faptul că nu poți păşi pe o suprafață dreaptă şi stabilă fără să găseşti ceva de care să te împiedici?
- Evident.
- Nu ar fi o problemă. Totul ține de cel care conduce dansul.
Pentru o fracțiune de secundă, m-am simțit copleşit de ideea de a o ține în brațe la un bal - unde cu siguranță că ar fi purtat ceva frumos şi delicat în loc de acel pulover oribil.
Limpede precum cristalul, mi-am amintit de felul cum îi simțisem trupul sub al meu după ce o împinsesem din calea dubei care se îndrepta către ea. Îmi aminteam senzația cu mai multă putere decât panica, disperarea sau amărăciunea. Fusese atât de caldă şi atât de moale, contopindu-se perfect cu forma mea de piatră...
Mă smulsei din mrejele amintirii.
- Dar nu mi-ai spus niciodată - am spus eu grabnic, împiedicând-o să mă contrazică invocându-şi stângăcia, cum îmi era clar că intenționa să facă. ...Eşti hotărâtă să mergi în Seattle, sau am putea face altceva?
Câtă şiretenie - îi dădeam de ales fără a-i lăsa vreo posibilitate de a sta departe de mine în acea zi. Nu era prea corect din partea mea. Însă cu o seară în urmă îi făcusem o promisiune... şi îmi plăcea ideea de a mi-o respecta - aproape la fel de mult pe cât mă înspăimânta.
Soarele avea să strălucească pe cer sâmbătă. I-aş fi putut dezvălui felul adevărat în care arătam, de-aş fi fost suficient de puternic încât să-i îndur oroarea şi dezgustul. Ştiam locul perfect unde să-mi asum un asemenea risc...
- Sunt deschisă şi altor posibilități, spuse Bella. Însă trebuie să îți cer un serviciu.
Un "da" isteț. Ce şi-ar fi putut dori de la mine?
- Ce anume?
- Pot conduce eu?
Acesta era felul ei de a glumi?
- De ce?
- Ei bine, mai ales pentru că atunci când i-am spus lui Charlie că mă duc în Seattle, m-a întrebat dacă merg singură şi, pe atunci, aşa plănuisem. Dacă m-ar întreba din nou, probabil că nu l-aş minți, dar nu cred că o va face, iar dacă mi-aş lăsa camioneta acasă aş isca inutil aceeaşi discuție. Şi pentru că mă sperie felul tău de a conduce.
M-am arătat exasperat.
- Dintre toate lucrurile care te-ar fi putut înspăimânta la mine, tu îți faci griji pentru maniera mea de a conduce. Cu adevărat, creierul ei funcționa anapoda. Mi-am scuturat capul.
"Edward", mă strigă Alice imperios.
Dintr-o dată priveam un cerc strălucitor de lumină, prins într-una dintre viziunile lui Alice.
Era un loc pe care îl ştiam bine, cel în care mă gândisem să o duc pe Bella - o mică pajişte unde nu mergea nimeni altcineva în afară de mine. Un loc liniştit şi frumos unde puteam fi încredințat că voi fi singur - suficient de îndepărtată de orice cărare sau aşezare omenească încât până şi mintea mea să se bucure de pace şi de tăcere.
Alice o recunoscu la rândul ei, pentru că mă văzuse acolo nu cu mult timp în urmă în altă viziune - una dintre acelea pâlpâitoare şi nedesluşite pe care mi le arătase în dimineața când o salvasem pe Bella din calea dubei.
În acea viziune neclară, nu eram singur. Şi acum totul devenise clar - Bella se afla alături de mine. Deci aveam suficient curaj. Mă contempla, culorile curcubeului jucându-se pe chipul meu, cu ochii insondabili.
"E acelaşi loc", gândi Alice, cu gândurile copleşite de o groază la nelalocul său în acea viziune. Tensiune, poate, însă oroare? Ce voia să spună prin "acelaşi loc"?
Apoi am văzut.
"Edward!" protestă Alice cu voce ascuțită. "O iubesc, Edward!"
I-am blocat gândurile cu înverşunare.
Nu o iubea pe Bella în felul meu. Viziunea ei era imposibilă. Greşită. Era cumva orbită, vedea imposibilități.
Nici jumătate de secundă nu trecuse. Bella mă privea, curioasă, aşteptând un răspuns potrivit la ceea ce-mi ceruse. Percepuse oare străfulgerarea de groază, sau se petrecuse prea repede pentru ea?
M-am concentrat asupra ei, sau asupra conversației noastre neterminate, exilând-o pe Alice şi viziunile sale imperfecte şi mincinoase din gânduri. Nu meritau atenția mea.
Însă nu mai eram capabil să păstrez tonul jucăuş al persiflării noastre.
- Nu vrei să-i spui tatălui tău că îți vei petrece ziua cu mine? am întrebat-o eu, mohoreala strecurându-se în glasul meu.
Am împins din nou viziunile, încercând să le alung şi mai departe, să le împiedic să mijească în mintea mea.
- Cu Charlie, e mai bine să spui cât mai puțin, spuse Bella, sigură de acest adevăr. ...Oricum, unde mergem?
Alice se înşela. În totalitate. Nu era nicio şansă. Şi era doar o viziune veche, acum căzută în desuetudine. Lucrurile se schimbaseră.
- Va fi vreme frumoasă, i-am spus eu, răspicat, luptându-mă cu panica şi cu nehotărârea. Alice se înşela. Trebuia să continui de parcă nu aş fi văzut sau auzit nimic. ...Aşa că mă voi feri de ochii lumii... şi tu poți rămâne alături de mine, dacă doreşti.
Bella înțelese imediat semnificația cuvintelor mele; ochii ei se însuflețiră, luminoşi şi plini de speranță.
- Şi îmi vei arăta ce ai vrut să-mi spui despre soare?
Poate, ca de atâtea ori până atunci, reacția ei avea să fie opusul aşteptărilor mele. Am zâmbit considerând posibilitatea, luptându-mă să revin la starea de spirit mai plăcută de dinainte.
- Da. Însă... Nu dăduse încă un răspuns pozitiv. ...Dacă nu doreşti să rămâi... singură cu mine, aş prefera totuşi să nu te duci la Seattle neînsoțită. Mă îngrozesc gândindu-mă ce probleme ți s-ar putea ivi în cale într-un oraş atât de mare.
Buzele ei se lipiră; se simțea jignită.
- Phoenix este de trei ori mai mare decât Seattle - doar ca număr de locuitori. Ca mărime...
- Dar se pare că încă nu-ți sunase ceasul în Phoenix, am spus eu, retezându-i firul justificărilor. ...Aşa că aş prefera să rămâi cu mine.
Ar fi putut rămâne pentru totdeauna şi timpul tot nu mi-ar fi fost suficient.
Nu ar fi trebuit să gândesc astfel. Nu ni se aşternea eternitatea la picioare. Trecerea secundelor avea o greutate şi mai mare decât înainte; fiecare dintre ele o transforma, pe când eu rămâneam neschimbat.
- Se întâmplă să nu mă deranjeze să rămânem singuri, spuse ea.
Nu - pentru că instinctele ei erau sucite.
- Ştiu. Am oftat. ...Însă ar trebui să îi spui lui Charlie.
- De ce aş face asta? întrebă ea, părând speriată.
Am privit-o încruntat, în timp ce viziunile pe care nu prea reuşeam să le reprim mi se învârteau amețitor în minte.
- Ca să îmi dai un mic îndemn să te aduc înapoi, am şuierat eu. Măcar atât ar fi trebuit să îmi ofere - un martor care să mă silească să fiu precaut.
De ce mă obligase Alice tocmai acum să văd acele lucruri?
Bella înghiți în sec şi mă privi îndelung. Oare ce vedea?
- Cred că îmi voi asuma riscul, spuse ea.
Oare simțea vreo plăcere riscându-şi viața? Tânjea poate după adrenalină?
Am privit-o mânios pe Alice, care îmi susținu privirea cu o expresie alarmantă. Lângă ea, Rosalie se încruntă, furioasă, însă nu-mi păsa. Să-mi distrugă maşina. Era doar o jucărie.
- Hai să vorbim despre altceva, îmi sugeră Bella, pe neaşteptate.
Mi-am îndreptat din nou privirea către ea, întrebându-mă cum de putea fi atât de oarbă la lucrurile care contau cu adevărat. De ce refuza să mă vadă drept monstrul care eram?
- Despre ce vrei să vorbim?
Ochii ei se îndreptară mai întâi către stânga, apoi către dreapta, de parcă voia să se asigure că nu trage nimeni cu urechea. Probabil voia să discute despre un subiect cu iz de mit. Privirea îi încremeni o clipă şi trupul îi împietri, apoi privi din nou către mine.
- De ce te-ai dus în locul acela din Goat Rocks, săptămâna trecută?... Să vânezi? Charlie a spus că nu este un loc bun pentru vânătoare, din pricina urşilor.
Atât de uitucă. Am privit-o şi eu, cu mirare.
- Urşi? suspină ea.
Am zâmbit strâmb, urmărind cum accepta ea informația. Oare urma să o determine să mă ia mai în serios? Ar fi reuşit oare ceva să facă acest lucru?
Reuşi să se adune.
- Nu s-a deschis sezonul de vânătoare de urşi, spuse ea cu severitate, îngustându-şi ochii.
- Dacă le citeşti cu atenție, descoperi că legile nu acoperă decât vânătoarea cu arma.
Îşi pierdu din nou, pentru o clipă, controlul asupra expresiei. Buzele i se întredeschiseră.
- Urşi? repetă ea, o tentativă de întrebare de această dată şi nu un suspin de şoc.
- Ursul grizzly este preferatul lui Emmett.
I-am scrutat căutătura, dorind să văd cum primise această informație.
- Hm, murmură ea. Muşcă din pizza, privind în jos. O mestecă, pierdută în gânduri, apoi luă o gură de apă.
- Aşadar, spuse ea, în sfârşit ridicându-şi privirea, care este vânatul tău preferat?
Am presupus că ar fi trebuit să mă aştept la aşa ceva, însă nu o făcusem. Bella era întotdeauna mai mult decât interesantă.
- Leul de munte, am răspuns eu, brusc.
- Ah, spuse ea pe un ton neutru. Inima continua să îi bată liniştit şi egal, de parcă am fi discutat despre restaurantul preferat.
Fie, atunci. Dacă voia să se poarte de parcă nimic nu ar fi fost neobişnuit...
- Desigur, trebuie să avem grijă să nu dăunăm mediului vânând cu nesăbuință, i-am spus eu, cu o voce detaşată şi impersonală. ...Încercăm să ne concentrăm asupra zonelor unde populația de prădători este prea numeroasă - oricât de departe ar fi nevoie. În zona aceasta sunt mulți cerbi şi elani, sunt buni, însă care ar mai fi distracția vânătorii?
Mă ascultă cu o expresie politicoasă de interes, de parcă aş fi fost un profesor ținând o lecție. Fui nevoit să zâmbesc.
- Într-adevăr, murmură ea calmă, muşcând din nou din pizza.
- Sezonul preferat de vânătoare al lui Emmett este începutul primăverii, am spus eu, reluându-mi lecția. ...Pe atunci, abia ies din hibernare şi sunt mai furioşi.
Şaptezeci de ani trecuseră, iar el încă nu uitase de acel prim meci pierdut.
- Nimic nu e mai amuzant decât un urs grizzly furios, încuviință Bella, înclinând solemn capul.
Nu mi-am putut înăbuşi un chicotit când am aprobat şi eu din cap calmul său ilogic. Trebuia să ajung dedesubtul său.
- Spune-mi ce crezi cu adevărat, te rog.
- Încerc să îmi imaginez - însă nu reuşesc, spuse ea, cuta reapărându-i între ochi. ...Cum vânezi un urs fără arme?
- Avem arme, i-am spus eu, apoi i-am zâmbit din toată inima. Mă aşteptam să dea înapoi, însă ea rămase nemişcată, privindu-mă. ...Doar că nu de felul celor la care se gândesc cei care scriu legi pentru oameni. Dacă ai văzut vreodată le televizor un urs atacând, ar trebui să-ți poți închipui cum vânează Emmett.
A privi către masa la care erau aşezați ceilalți şi ridică din umeri.
În sfârşit. Apoi râsei de mine însumi, pentru că ştiam că o parte din mine îşi dorea ca ea să nu fi observat.
Dintr-o dată, ochii ei deveniră negri şi profunzi atunci când mă privi.
- Şi tu ataci ca un urs? întrebă ea, cu glasul aproape o şoaptă.
- Mai degrabă ca un leu, sau aşa mi se spune, i-am zis eu, încercând din nou să par detaşat. ...Poate că preferințele acestea sunt oglinda trăsăturilor noastre.
Buzele ei schițară un surâs.
- Poate, repetă ea. Apoi capul ei se înclină şi curiozitatea i se citi limpede în privire. ...Iar eu voi vedea vreodată asta?
Nu aveam nevoie de imaginile lui Alice pentru a ilustra acea oroare - imaginația mea era arhisuficientă.
- În niciun caz, am mârâit eu.
Se feri de mine, cu ochii plini de uimire şi de spaimă.
Mă retrasei şi eu mai în spate, dorind să las un spațiu între noi. Nu avea să înțeleagă niciodată, oare? Nu voia să facă absolut nimic să mă ajute să o păstrez în viață.
- Ar fi prea înfricoşător pentru mine? mă întrebă ea, cu vocea calmă. Inima ei, totuşi, se zbătea cu bătăi mai iuți.
- De-ar fi aşa, te-aş lua cu mine în această seară, i-am replicat eu cu dinții strânşi. ...Ai nevoie de o doză sănătoasă de spaimă. Nimic nu ți-ar face mai mult bine.
- Atunci de ce? întrebă ea, neclintită.
O privii furios, aşteptând să se simtă speriată. Eu eram cel înspăimântat. Îmi puteam imagina prea clar cum ar fi fost să o am pe Bella alături la vânătoare...
Ochii ei rămăseseră curioşi, nerăbdători, fără nimic în plus. Aştepta un răspuns, nu ceda.
Însă ora noastră împreună trecuse.
- Ne vedem mai încolo, am izbucnit eu şi m-am ridicat în picioare. ...Vom întârzia.
Ea privi în jur, dezorientată, de parcă uitase de pauza de prânz. De parcă uitase chiar că ne aflam la şcoală - surprinsă că nu eram într-un loc retras. Îi înțelegeam perfect senzația. Şi mie îmi era greu să-mi amintesc de restul lumii când eram alături de ea.
Se ridică repede în picioare, ezitând o clipă, apoi îşi aruncă ghiozdanul pe umăr.
- Atunci, pe mai târziu, spuse ea, şi i-am putut citi hotărârea in felul în care îşi strângea buzele; avea să se asigure că mă voi ține de promisiune.