Se apropia sesiunea lui Dinu, dar el nu avea chef de învățat, cu toate că îmi ceruse să-i împrumut câteva cărți. Anatomia îi plăcea dar Fiziologia nu-l atrăgea de loc. Primul an era greu pentru el pentru că dacă-l pierdea trebuia să dea examen din nou. Biofizica deasemenea îi dădea fiori.
Mă suna acum destul de frecvent de la telefoanele acelea portocalii cu cartelă și-mi cerea sfaturi cum să învețe. Uneori stătea la coadă minute în șir ca să mă prindă, alteori ne fixam ore de "meditații telefonice". Îl iubeam și el știa asta, ba pot spune acum după ce au trecut atâția ani, că "profita" de asta în cel mai barbar mod cu putință. Și totuși era nesigur în legătură cu Profu'. Mă întreba mereu în ce fază e cu portretul, cu expoziția, voia să-i povestesc "tot", ceea ce evident eu nu puteam. Părea că într-adevăr îi era dor de mine, dar eu nu aveam cum să știu cu cine își petrecea el timpul pe la chefuri. Asta nu-mi spunea, așa cum nici eu nu-i spusesem că făceam psihoterapie sau că Profu' mă sărutase. Între noi erau foarte multe secrete care evident nu făceau bine relației, și-așa la distanță, pe care o aveam, dar mai era și ceva magic care cel puțin pentru mine ținea de prima dragoste adevărată, de dragostea aceea oarbă care te face să-ți pierzi capul, lucru ce se întâmplase la modul cel mai propriu posibil pentru mine.

Adina se plictisea singură. Ea credea că Dinu învață și că de aceea nu are timp de ea. Eu credeam altceva, că pur și simplu se plictisise de o relație frivolă și căuta ceea ce căutam și eu de fapt, o relație trup și suflet cum poate doar în romanele de dragoste mai găsești.

Profu' era trist. Vedea că sufăr și nu neapărat din cauza lui. De aceea se hotărâse să plece undeva la țară unde să-și încarce bateriile și să mai lucreze câteva peisaje.

În singurătatea și pustietatea sufletească în care mă aflam doar întâlnirile cu doamna doctor mă mai scoteau din depresie. Ea încerca să-mi disece toate gândurile negre, să mă facă să văd viața în roz, dar firea mea artistică, ultrareflexivă se împotrivea. Glumeam cu ea , râdeam, dar pe urmă rumigațiile gândurilor negre nu-mi dădeau pace.
Reușisem între timp, la sfatul ei, să mă înscriu în Societatea Medicilor Scriitori unde aveam întâlniri, conferințe, ateliere. Și totuși simțeam acut o depersonalizare. Nu mai eram eu. Eram jumătatea lui Dinu, sau cel puțin așa credeam atunci.