CONDAMNAÞI LA PIEIRE


Întotdeauna am fost, și se pare că pentru încă multă vreme
De-acum înainte, vom fi maeștri ai resemnării, într-un cuvânt
Artizani ai neputinței, de voie mai de nevoie împăcați cu soarta.
Unii, în speță fețele bisericești, consideră acest fapt ca fiind
O aleasă însușire a bravului nostru popor, adică drept o virtute
Un dar din partea bunului Dumnezeu. Nu degeaba sunt nenumărați
Apologeți ai baladei populare Miorița, care ridică în slăvi resemnarea.
Alții, printre care și umila mea persoană, sunt împotriva acestei odioase
Înscenări, și consideră resemnarea drept cea mai mare calamitate care
A lovit, și încă mai face numeroase victime printre onorabilii noștri concetățeni.
Evident, resemnarea nu poate decât să fie pe placul celor care conduc
Destinele patriei, în acest fel ei pot fi scutiți de grijile unei eventuale revolte populare
Ba chiar își pot continua liniștiți fărădelegile, fără ca cineva să-i poată
În vreun fel sau altul, trage la răspundere pentru mișeliile comise
Așadar, o situație deosebit de convenabilă pentru autoritățile noastre.
Resemnarea, departe de a fi o virtute, este cel mai cumplit flagel
Care a putut lovi România de-a lungul întregii sale zbuciumate istorii
Este cea mai perfidă armă de care poate dispune o șleahtă de bestii
Pusă pe tâlhării și fărădelegi fără de seamăn la adăpostul acestei „virtuți”
Năpârci care nu fac altceva decât să sugă sângele din bietele noastre trupuri
Lăsându-ne fără vlagă și fără vreo fărâmă de speranță.
„Lasă că încă e bine, poate fi și mai rău” – iată o vorbă „de duh” care mă face
Să mă îngrozesc, de fiecare dată când o aud rostită, și din păcate se face auzită
Destul de des și de destulă vreme încoace, încă de pe vremea răposatului.
Resemnarea nu poate fi decât „arma” lașului, cel care este mulțumit cu orice
Numai să trăiască, în rest nu mai contează, cum și pentru ce
Adică, o sperietoare de ființă devenită un fel de tragică fiară
Pentru care nimic n-are rost în afară de scârbavnica-i viață.
Resemnarea este folosită drept scut de apărare de către cei mai neisprăviți inși
Cei care-și acceptă traiul mizerabil, crezând cu tărie în simulacrul de zi cu zi
Trișori ai sorții, fanatici propovăduitori ai ignoranței, sfetnici de încredere ai gloatei.
Ce fel de ființă poate fi aceea care se mulțumește cu orișice ?
Nu pot să cred că Dumnezeu poate fi mulțumit cu asemenea pseudoființe
Asemenea rebuturi, jalnice epave, nu cred că fac cinste creației divine
Dimpotrivă, resemnații seamănă izbitor cu omul descris în pilda talanților
Cel care și-a ascuns talantul crezând că astfel este pe placul lui Dumnezeu
Crezându-se cu ipocrizie dreptcredincios, la adăpostul conservării darului divin…
Cel împăcat cu soarta, este considerat de unii a fi drept un mare înțelept
Dacă așa stau lucrurile, atunci prefer să fiu o maimuță fără rațiune
Căci la ce mi-ar fi de folos o astfel de înțelepciune nătângă ?.
Nu vreau să mă împac cu soarta asta crudă și nedreaptă, nu vreau să mă
Mulțumesc cu puțin, mai bine să redevin țărână ca hoitu-mi să-ngrașe solul
Din care să renască într-o altă viață o sămânță de lumină și speranță.
Vreau cât mai mult și mai bine pentru mine și semenii mei, ce-i rău în asta ?
Aș vrea să ne trezim din aprigul somn al rațiunii și să cerem puțin respect pentru noi
Prea ne-au călcat toți în picioare, vrem să fim și noi mândri de neamul nostru
Sunt convins că avem toate motivele să o facem, chiar dacă odioasa resemnare ne-a stors
Ne-a furat totul, dreptul la o viață mai bună și mai dreaptă, ne-a sărăcit sufletele
Golindu-le de bunătate și speranță, vrem să umplem golul lăsat de grabnica-i trecere
Treziți-vă oameni buni, începeți să trăiți, așa cum odinioară Iisus poruncea
Orbului să deschidă ochii, mutului să vorbească și ologului să umble
Așa vă îndemn și eu : îndrăzniți mai mult, căci fiți siguri că meritați
Nu vă mulțumiți cu puțin dacă nu vreți să fiți alungați din calea celui veșnic.
Altfel vom continua să plângem unii pe umărul celorlalți fără să facem nimic
Și în cele din urmă vom fi condamnați la pieire.