am multe amintiri preferate cu tine
una din ele e cea de la metrou
în umezeala aia cadaverică de la Romana
era seară și noi eram ca doi tebeciști melancolici cărora
le rămăsese doar sărutul
oamenii ne împingeau trupul
zguduind sărutul în noi
- probabil ai și uitat asta
printre atâtea încercări de evadare din sine
pentru mine, fiecare amintire are piedestalul ei
oamenii,
pentru mine
sunt opere de artă iar tot ce îmi vor oferi ei vreodată
rămân artefacte care vor fi găsite
la șapte ani după moartea mea -
la Romană, da
ți-am zis subtil că inima nu mai poate sta în mine
inima mea e o cățea fără minte
plângeam și îmi mușcam lacrimile, iar tu îmi șopteai
o rețetă medicală
cum am nevoie de cineva mai tânăr, cum trebuie să înțeleg
că așa e viața și că până la urmă nimeni nu își aparține și
totul e doar o călătorie asta după ce mi-ai luat chipul în mâini
și m-ai privit cu mila tuturor oamenilor de pe planetă
după ce mi-ai lins lacrimile și ego-ul tău atât de fragil
își bronza pielea cu ele, până la durere
după ce m-ai îmbrățișat lung și părul tău devenise moale
respirația tăcuse
pielea ta îmi topea conștiința
atunci am simțit că tot ce învățasem despre
sistemul nervos parasimpatic și atașamentele toxice sunt doar niște religii
mincinoase
după ce m-ai sărutat încă o dată, să înghiți, să forezi tot ce aș fi vrut să îți spun despre tine
doar despre tine
pentru că știu
că asta a fost cea mai mare frică a ta de când m-ai cunoscut
teama că ai fi atât de bătrân
pentru o dragoste atât de mare
erai atât de firav și de rănit și de cenușiu
pentru o privire în care ai fi putut vedea în fiecare seară
luna

ce bine că nu ți-am dat tot
niciodată
am făcut dragoste doar în picioare
cu privirile, cu atingerea
cu gurile
am mușcat din sufletul tău și am fugit
puțin
câte puțin
ca o termită de casă
atât
și acum nu știi de ce în unele seri de vară
vezi fum în cameră înainte să adormi

poate într-o zi ai să citești asta și vei înțelege
că te-ai protejat mai bine
decât mine
și câtă fericire simt
că nu voi mai întâlni pe altcineva
ca tine