azi mi-am întors
hainele pe dos
să văd dacă zilele
mă vor recunoaște
și-am să mă pot lua la
trântă cu timpul,
să-l dau înapoi,
și înainte,
și iar înapoi,
pe-o sucitoare de piatră,
modelându-l după chipul meu,
risipindu-l,
până când palmele mele
s-au închis –
aspre și goale.

am ieșit așa, întors pe dos,
pe străzile ancorate
în miezul zilei.

oamenii îmi spuneau
c-am îmbătrânit.
tu îmi spuneai
că nu m-am schimbat deloc,
deși rufele s-au uscat demult
și le-ai împăturit cu grijă,
numai să mă schimb și eu.

m-am uitat la hainele mele.
cutele le simțeam cumva
sub piele,
iar cusăturile nu erau
pe dos –
erau pe față,
pe fața mea.