Lidia nu e o femeie din carne și oase,
e o rană care respiră,
o țesătură de trupuri rupte
ce refuză să moară.

nici tu, Assurbanipal,
nu ești doar o față cioplită-n piatră.
ecoul poruncii tale mai plutește deasupra,
iar palma ta încă mângâie Alpii —
lutul continuă să scrie numele tău,
ca și cum lumea ar trebui
să-ți poarte veșnic coroana.

poemele mele ard
împreună cu adăpostul lor
sub aripile avioanelor
nechemate de nimeni.

în ochii Lidiei
se înghesuie milioane de suflete.
drumul mătăsii în mine
se zbate doar să existe.

călușele își spală urmele ruginii,
iar gurile noastre se îneacă sub ninsoare —
fără cruci,
fără nume.

Damasc
nu mai e doar sete,
ci o arsură
care mușcă din mine
până la os.