Copac în genunea uitării
Mă-nalț peste timp.

Sorb aerul și devin granit
În centrul furtunii.

Crengile mele lungi, groase, noduroase
Sprijină bolta pe umeri.

Ochii mei mari, aruncați dincolo de spațiu,
Privesc spre trecut și viitor înfiorându-se,
Clădind mistere peste „ochi, buze și morminte”.

Corolele lumii tresar speriate
De șuieratul amețitor al tic-tac-urilor îngrozite
De ce va fi să fie,
Dacă vom continua ritmul haotic
Al cotidianului uman.