La capătul cuvântului rostit
se-aude ecoul râsului melancoliei
căci lumina poeziei
n-a fericit de-ajuns.
Am încercat să plâng peste cuvinte
să le implor, anii să-i frâng.
N-a fost de-ajuns o rugăminte
ca surâsul lor să-l aud din nou
sau inima ca să mi-o frânga măcar.
Jurământ
făcut-am lunii de dincolo de noapte
că din mine vor răsuna șoapte
când mă voi înalța la cer.
Iar n-am nimic de spus!
dar totuși sper
că ochii mei vor străluci din nou
pe alt pământ.