copacii stau tăcuți pe cărările pustii
nu schițează niciun zâmbet

iar conductele fac gargară
cu toxinele pământului adormit,
îmbâcsit cu fum și cu oameni

în inima mea umblă Dumnezei
îmbătrâniți și diabetici

grăbit ies din mine,
îmi așez trupul
sub lumina unui stâlp ruginit

disec plămânii și inima,
îmbulzind toți oamenii și Dumnezeii
din ei
într-o pungă sfredelită

o lepăd în apropierea unei porți
și mă îndepărtez,
privind
din când în când
în urma mea…