copacii stau tăcuți pe cărările pustii
nu schițează niciun zâmbet
iar conductele fac gargară
cu toxinele pământului adormit
îmbâcsit cu fum și cu oameni
în inima mea umblă Dumnezei
îmbătrâniți și diabetici
grăbit ies din mine
îmi așez trupul
sub lumina unui stâlp ruginit
disec plămânii și inima
îmbulzind toți oamenii și Dumnezii
din ei
într-o pungă sfredelită
o lepăd în apropierea unei porți
și mă îndepărtez
privind din când în când în urma mea...