poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-23 | |
Cu pieptul costeliv se răsucesc
în scrâșnete din os de aramă, remușcări amare ce prevestesc infernul împovărat de teamă. Zorii aclamă aerul mulat pe orificii cu forme de lut. Infinitul de-azur însângerat, ridat, coboară în ritmul său mut. Ideea se-ndoaie-n gânduri ce mor. Pe primele trepte de mucegai, decorul păstrează monoclor o umbră singură ce fără grai sub grindini grele își lasă tribut de sânge cald căzut în stropi mărunți. Doar ochii adânci îi țin loc de scut sub mantiile corbilor cărunți. Milenarul strigăt de durere în gheara trecutului se zbate, mânia crâncenă-n putere picură într-un cântec de moarte. Pe chipul greu încărcat cu noroi, vântul din noaptea rece-caldă încercănat se ascunde în ploi ce biciuiesc umbra și o scaldă. Miroase-a furtună în ultimul nor într-un timp prăbușindu-se-n sine, mâzgă de noapte în falsul decor iar el în mâna sa aspră ține toamna desenată în pătrate ce-i lasă pe tâmple anateme dar lângă privirile curate, din osul frunții se nasc poeme. Zeii flămânzi pândesc lângă altar, el sângerează picuri de apă. Strident scrâșnește ultimul calvar, aceeași partitură ce sapă, potecile sacre ce învelesc focul ce arde-n clipe puține, obsesiile ce răstălmăcesc povești în catrene și terține. Panglici negre numite iubire se lasă-n perdea de ceață de-amor, cu păduri ce scriu o amintire umbrind pasul omului-călător. La marginea neliniștii sale, în fața muzei stă îngenuncheat despicându-și viața în petale și privind spre brațul său retezat. Ticăind lent în ochiul înghețat, încâlcită în praf de ruine ideea cuibarită în păcat doarme răzvrătită în suspine. O mână e în desfrâu de șoaptă învelită încă în smalțul crud, cealaltă mână, coaptă, așteaptă surd, zăcând o noapte în praful ud. Dar nimeni însă n-auzea nimic. Îi va urma un cântec nesfârșit vers, os și piatră-n scrâșnete de dric pulsând în vene propriul colorit. Ce voce neplacută-i e gândul ce-l îndeamnă din mâna căzută, să descătușeze iar cuvântul din tortura în patimi bătută. Bântuit de-anotimpuri celeste știe că cel ce era să fie geme strivit de cel care este, ascuns în dulceaga ironie. Șoptește înspre negrele ceruri cu gânduri fugare-n vers aplecat, pe stânci seci urâțite de geruri stă el, omul cu brațul retezat.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate