Cu pieptul costeliv se răsucesc
în scrâșnete din os de aramă,
remușcări amare ce prevestesc
infernul împovărat de teamă.
Zorii aclamă aerul mulat
pe orificii cu forme de lut.
Infinitul de-azur însângerat,
ridat, coboară în ritmul său mut.

Ideea se-ndoaie-n gânduri ce mor.
Pe primele trepte de mucegai,
decorul păstrează monoclor
o umbră singură ce fără grai
sub grindini grele își lasă tribut
de sânge cald căzut în stropi mărunți.
Doar ochii adânci îi țin loc de scut
sub mantiile corbilor cărunți.

Milenarul strigăt de durere
în gheara trecutului se zbate,
mânia crâncenă-n putere
picură într-un cântec de moarte.
Pe chipul greu încărcat cu noroi,
vântul din noaptea rece-caldă
încercănat se ascunde în ploi
ce biciuiesc umbra și o scaldă.

Miroase-a furtună în ultimul nor
într-un timp prăbușindu-se-n sine,
mâzgă de noapte în falsul decor
iar el în mâna sa aspră ține
toamna desenată în pătrate
ce-i lasă pe tâmple anateme
dar lângă privirile curate,
din osul frunții se nasc poeme.

Zeii flămânzi pândesc lângă altar,
el sângerează picuri de apă.
Strident scrâșnește ultimul calvar,
aceeași partitură ce sapă,
potecile sacre ce învelesc
focul ce arde-n clipe puține,
obsesiile ce răstălmăcesc
povești în catrene și terține.

Panglici negre numite iubire
se lasă-n perdea de ceață de-amor,
cu păduri ce scriu o amintire
umbrind pasul omului-călător.
La marginea neliniștii sale,
în fața muzei stă îngenuncheat
despicându-și viața în petale
și privind spre brațul său retezat.

Ticăind lent în ochiul înghețat,
încâlcită în praf de ruine
ideea cuibarită în păcat
doarme răzvrătită în suspine.
O mână e în desfrâu de șoaptă
învelită încă în smalțul crud,
cealaltă mână, coaptă, așteaptă
surd, zăcând o noapte în praful ud.

Dar nimeni însă n-auzea nimic.
Îi va urma un cântec nesfârșit
vers, os și piatră-n scrâșnete de dric
pulsând în vene propriul colorit.
Ce voce neplacută-i e gândul
ce-l îndeamnă din mâna căzută,
să descătușeze iar cuvântul
din tortura în patimi bătută.

Bântuit de-anotimpuri celeste
știe că cel ce era să fie
geme strivit de cel care este,
ascuns în dulceaga ironie.
Șoptește înspre negrele ceruri
cu gânduri fugare-n vers aplecat,
pe stânci seci urâțite de geruri
stă el, omul cu brațul retezat.