Motto:
“Raiul nu e in cer unde pasul paminteanului nu ajunge, ci in urma, unde pasul calatorului spre moarte nu se mai poate intoarce” (Ionel Teodoreanu)

A fost odata un suflet inghetat. Il inghetasera singuratatea si neiubirea si hiberna intr-o cochilie de gheata pe care iernile o sporeau mereu cu suflarea lor rece facind-o tot mai de nepatruns.
Nici macar verile ce treceau peste el nu reuseau sa-I topeasca platosa de tristete inghetata, desi uneori parea ca incepe sa se dezmorteasca… dar poate ca numai lacrimi erau picaturile ce se rostogoleau dinspre el subtiindu-I silueta translucida.
Straniu a fost ca-n curgerea monotona a timpului peste acea dimensiune abstracta, tocmai o iarna a fost cea care l-a trezit din letargie. O iarna cenusie, lipsita de scinteierea albului orbitor al zapezii, dar care respira blindete cu toate adierile vintului si cu toate brizele marii. Si sufletul inghetat se trezea la viata inflorind in iubire cum infloresc a doua oara copacii in toamnele tirzii.
Dar inca si mai straniu a fost ca mai apoi, o noapte torida de vara a fost cea care avea sa-l inchida din nou in scoica lui de gheata, despuindu-l lent de toate visele si iluziile, de toata fericirea abia intrezarita. Si de-atunci nici o iarna nu mai avea sa-I fie blinda ca aceea ce scuturase asupra-I inmiresmate flori de portocal.
Dar acum sufletul inghetat nu mai sufera, desi abia mai poate respira sub gheata dusmana ce creste mereu asupra-I, ci retraieste mereu si mereu clipa de fericire ce I-a fost daruita, hranindu-se cu ea si hranind-o cu sine ca sa n-o lase sa moara. Iar daca uneori mai plinge, lacrimile lui nu mai sunt amare, ci lacrimi duioase de dor si iubire. De-aceea poate ca si casuta de gheata capata, incetul cu incetul, forma unei inimi.