înoți cu toți neuronii în brațe
înaintezi
între două oglinzi imense de apă.

dincolo, te așteaptă o lumină
care nu aparține nimănui,
un miros slab de fier ruginit.

îți atingi pieptul —
organul e la locul lui,
dar niciun răspuns.

de departe se aude o voce,
poate a ta,
poate a celui care ai fost:
nu se moare aici,
doar se amână.

pereții respiră încet,
ferestrele nu arată nici măcar absența.
le deschizi și în tine
cade o tăcere
tăiată în felii egale.

începi să numeri pașii:
memoria.
carnea.
frica.
și te oprești.

strigi,
dar vocea îți rămâne prinsă
între dinți.

nimic din ce ai iubit.

te ridici.

în jur — o ordine impecabilă.
o casă în care nu te mai recunoști.