uneori îmi amintesc cum îmi făcea mama rochii
și fuste cu volănașe
tăind cu foarfeca mare fâș-fâș-fâș prin inul topit sau prin borangic.
așa am învățat să croiesc versuri din cuvinte singuratice
și să le cos împreună în poeme mătăsoase
și tandre


alteori îl văd în minte pe tata,
despica cu securea lemnele groase
și le stivuia pe rânduri înalte, pe lângă casă.
atunci am înțeles cum pot cuvintele să taie în inimă
ca o lamă de topor,
iar acum scrijelesc pe ziduri litere și semne și le aranjez în strofe aspre
și cioturoase


totuși, nu mă pricep la cuvinte
nici măcar cât un papagal
sau o păpușă vorbitoare,
dar sunt zile în care le adun pe cele rătăcite și le învelesc în staniol colorat
cum în copilărie înveleam nuci
și mă prefăceam că sunt bomboane de pom
iar cuvintele acelea, îmbrăcate fastuos, le prefac apoi în poezii admirabile,
orbitoare
și adeseori neînțelese