sunt un poem ad-hoc.
versurile mele sunt o adunare generală a vieților trecute
prin voia întâmplării
în fața celor netrăite îndeajuns

pe peretele dinspre apus,
pe singurul meu perete încă viu,
conturul cuvintelor e desenat cu o cerneală atât de simpatică încât prozodia,
fără ritm,
fără rimă,
fără vină,
îmi cade nevinovată în palme ca un măr auriu

acum soarele meu cu dinți de lapte mușcă din orizont
o dată,
de două ori,
a treia oară e cu noroc și cortina de lumină cade iar eu,
poemul ad-hoc,
mă întorc în locul în care se revarsă toate lacrimile
și încep toate poemele