,,Când zorii timizi își aștern privirea
Un fior straniu îmi tresaltă în piept
Nu este oare în această viață iubirea
Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept ?”

Aceste stihuri se odihneau sub lună,
În umbra unei sălcii cu plete numeroase.
Oare cine le-a plănuit în inima-i nebună,
Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase ?

Ore au trecut, zile, ani? Nimeni nu cunoaște,
Celui ce a iubit nu i-se știe de nume,
Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,
Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.