ideea se-agăța într-o sinapsă,

după ce-ai fugărit-o mult prin minte;

ca s-o fixezi, nu-ți trebuia nici capsă,

nici să o miști napoi sau înainte,

că nu era vreo bielă-manivelă,

nici vreun sistem de gânduri inutile,

era, prin sine însăși, o rebelă,

chiar de n-avea patine cu rotile.

în vremea asta, zvăpăiata muză

îți tot șoptea câte-o idee bună,

dar tot găseai, aiurea, câte-o scuză,

încât de scris te tot fereai o lună.

te scufundai în cărți, de-nec nici vorbă,

că îți erau deliciu fără seamă;

n-aveai să cazi precum o muscă-n ciorbă,

iar zeama să îți spună: „uite, bea-mă!”

mai bine-așa: să lași ideea pură

să prindă rădăcini în a ta minte,

că, pân’ la urmă, cei ce te înjură

uită că toți ajungem în morminte.

astfel, nici vocea ta nu se va pierde

în cor de literați zeloși, amarnici.

dacă-i așa, jură acum pe verde

că nu vei doborî copacii falnici!