- Dumneata nu vorbești niciodată?

Preotul mă privea cu ochii lui sticloși, beți de lecturi târzii în noapte.
Evident, și-ar fi dorit un răspuns.
Eu însă nu-l aveam, așa că l-am privit la rându-mi, la rându-mi cu ochi sticloși, greu încercați de lipsuri, de evadări, de piedestaluri, de obezitate spirituală.

- Luați-vă castroanele acestea infecte, îmi venea să urlu la fiecare mic-dejun, nu vedeți că le-au podidit viermii, faptele bune, gândurile înalte...

-Dumnezeu este veșnic și El este în Ceruri-

În curtea interioară a Școlii era o scară de lut.
Preotul mă privea în timp ce o priveam.
- Ți-ai dori să o urci?

Nu-mi doream...

- Câteodată...

Evadasem de atâtea ori pe scara aceea...

- Cu timpul, cu multe gânduri bune și sacrificiu, vei reuși să o urci, fiule...!

Nu-mi mai doream de mult asta.

- Părinte, unde-și ține diavolul îngerii?
Halatul alb al preotului se mișcă în dreptul inimii.
- Fiule, dumneata ai o fractură de orizont. O să-ți prescriu niște vise...
Scrise mărunt rețeta și mi-o dădu.
- Dă-o domnișoarei asistente. Ea știe cum se face.
Știu... Știe al naibii de bine cum se face.
Și am avut niște vise după aceea... !