Tot ce vreau, sau ce nu vreau
E atât de relativ...
Sunt momente-n care stau
Și zâmbesc fără motiv!

Sunt acele clipe-n care
Gândul către tine-mi zboară,
Iar speranțele deșarte
Viață prind, în loc să moară.

Ca un dependent de ele,
Nu m-abțin să le consum,
Când dincolo de perdele
E doar negură și fum.

Și mai sunt momente-n care
Lăcrimez ca din senin,
Când nimica nu mă doare,
Nu mă-ncearcă niciun chin,

E atunci când îmi dau seama
Că-i posibil ca nicicând
Să nu-mi pot învinge teama,
Tu, să nu mă porți în gând,

Și s-ajung să trec prin viață
Ca printr-un pustiu parc gri,
Toamnă, frunze moarte, ceață
Este tot ce voi găsi.

Și-am să-mi aflu alinare
Într-o ploaie mocănească,
Când nu-i nicio-mbrățișare
Sufletu-mi să-l încălzească.

Iar când vânturile vieții
Nici m-apleacă, nici mă frâng,
Pot, în pragul dimineții,
Țurțuri reci la piept să strâng

Totdeauna iarna vine
Când n-o simt și n-o aștept
Iar eu mă retrag în mine,
Cu pretenții de ascet.

Într-un nestatornic umblet,
Aflu-n orice-împrejurare
Că și-n plâns, dar și în zâmbet,
Nu sunt eu acela care...

Stând în semiîntuneric
Lângă-un brad fără lumini,
Doar sinele meu coleric
Nu mai prinde rădăcini !

Și-n tristețea mea eternă
Tot ce vreau, e-un vis în vis,
Capul mi-am lăsat pe pernă
Ochii grei mi s-au inchis,

Nu mai are rost să stau
Să aștept nu știu ce tren
Liniște e tot ce vreau,
Și... Poate puțin Chopin!