I
Ar fi fost oare mai ușor să ne pierdem în ploaia grea,
ce curge din gânduri arse,
acolo unde nimeni nu mai știe ce să facă?
Străzile ude nu ar fi dus nicăieri, iar amintirile (pardon) ecourile
unui dans fără partener ne-ar fi ținut în frânghii subțiri,
purtându-ne pașii pe firele ceții,
fiecare mișcare ar fi fost un risc, fiecare suspin un prizonier ar fi fost.
În lumina palidă a felinarelor
ne-am fi căutat umbra, de drag ne-am fi jucat
în labirinturi, unde nu contează
decât bătăile inimii străine și neîmpărtășite.
Am fi putut să fim doar umbre
trăind la marginea unui vis ce se trezește cu fața la neant,
unde nu există sfârșit sau început,
doar un cort de gene, sub care ne-am fi adăpostit
de tot ce ni s-ar fi părut a fi furia lumii.

II
Dar nu, noi am ales altceva:
strigătul, tăcerea și iar strigătul.
Pășind, parcă nu în locuri, ci în vremuri,
am învățat să iubim o mare înghețată
care nu se mișcă, în care am apucat să ne scufundăm
pe vremea când ne puteam oglindi în alge.

așa că
— nu mai avem nimic de mult timp,
nici măcar ortul luat în fugă de pe noptieră,
ci doar niscai umbre învechite,
plimbându-se prin lumea nouă ca niște pești.
Cândva, visurile ne îmbrățișau,
dar acum doar un fior umed ne mai leagă de somn,
și ne întrebăm, poate cu naivitate, poate cu insistență,
dacă am avut vreodată un început,
sau dacă totul a fost doar o iluzie.
Aș vrea să îmi amintesc, să regăsesc,
dar amintirile se estompează văzând cu ochii
precum o fotografie expusă prea mult,
și rămânem aici, străinii uzi,
într-o cameră cu tavan înghețat.

Undeva, pe o noptieră, ecoul numelui pe care l-am purtat
se pierde în praf
și în absența noastră rămân doar cuvinte
neîmplinite, fluturând ca o briză micii gândăcei,
vrând să arate (dar cui?) că nu mai avem nimic.

nici măcar o noptieră