Mai zăbovind, la casă, mult e veche
Cu un miros, teșiți `îs toți pereții
De pică varul - cum și spuza gheții
În nebunia ei, pe-a casei streche...

Mă sprijin, cu o mână, frânt mi-e gardul
De parcă scânduri toante, să-l destrame;
În `perini, numai peana, roib de scame
Ce se desprind, ha`ine, în tot nardul.

Că-i, mult, sfințenie-n aista, casă
Prin ea, sunt eu, de când eram copil;
Din căși, bunicii mei și-ale lor oasă

Iuțita mea frunzuță de April;
Păstrând-o, amintirea (greu) rămasă
Să-mi amintească destrămări, la kil.