Când doar copitele
nisipul fin al plajei
îl mai aruncă-n mare
și-un soare desuet
discret îmi bate-n geam,
păscută-s de nesomn
și în cenușă,
amurgul clar îmi dojeneam.
Un lup stingher
clar, colții și-i împlântă
în visul meu
care-și îndreaptă pașii
spre niciunde,
și în durerea umbrei
ce avid mă soarbe
nisip de plajă,
pe veci voi rămânea!
În tropot viu,
și-n colț de lup
mă regăsesc,
când umbra mea
cu umbra clar-a nopții
pe veci se înfrățesc.
Știai nesomn
că lupii ucid de plăcere,
strigoi ai nopților
îmbrățișându-mi calea,
când anii în păr
zăpezi îmi alburesc?
Am împletit barba colilie a sălciilor,
știind că lupilor nu le place oglinda.
Le-am plecat fața
spre luciul sidefiu al apei,
apoi le-am croșetat cămașă
din limbi de clopot și depărtări.
Lup după lup
intră unul în altul,
când pe ultimul rămas îl privesc,
constat cu stupoare
că sunt chiar eu.
De necuviință
mă închid singură în clepsidră
și încep să curg,
râu de lavă
la trecerea anilor.
Pot fi o piatra cuminte
aruncată pe luciul apei
să-i tulbur oglinda
și în loc de lup
mă văd mugure,
mă împerechez,
mă înmulțesc
și nasc.
Bătută de vânt
mă las strângându-mi zăpada în pumni,
bătătorind un echilibru
nesigur uneori!