Strămoșii noștri trăiau în strălucire
pe un pământ care nu există.
Pe o iluzie ne-am petrecut copilăria.
Un timp ne-am ținut strâns ca niște lipitori
pe sânul matern,
de frică să nu ne pierdem în haos.
De aceea vedem noi în întuneric, orbi,
și auzim tunetele, surzi.
Părinții ne-au învățat: dansul și minciuna,
viața fără sens, strigându-ne de la nașterea în urechi:
Nimic nu e adevărat, totul e permis!
De aceea mi-am creat o cameră sfântă,
în creierul de copil a apărut iluzia cu două capete,
umplându-se cu lucire, am descoperit fantoma vitală:
cu patru ochi și patru guri,
cu urechi pe toată suprafața.
Spiritul nostru s-a înnodat cu spiritul iluziei.

Și iluzia a mers mult mai departe
de cosmicele reprezentări ale femeii și bărbatului.
În lumină s-a îmbrăcat iluzia ca într-o mantie
și ne-a cules în ramurile ei ca pe fructe verzi
și cu o voce vuind ușor ca iarba ne-a strigat:
Copiii mei, copiii mei!