Când totu-i clar precum un cer senin de vară
Ce-și oglindește privirea în ocean,
Când împărțim la toți aceeași scară,
Adie-ncet, suav și dulce, umbra de podgorean.

Doi suntem toți, ce devin Unul,
Din noi să devenim non-noi,
Asemeni lui Călin Nebunul,
Totu-mpărțim la doi, din noi.

Trudim din greu, boscorodim ades,
În ochii fratelui ne oglindim cuminți,
Oglinda plină de-nțeles,
Ne vedem sfinți și șefi și președinți!

Ei, toate bune și frumoase,
Nu mă-ncadrez la fatalism.
Să pierd la zar cu șase-șase
Și să câștig la romantism!

Alegi secundă după alta,
Fiece zi, minute-ntregi să-nchege,
Până-ntr-un punct când vezi c-ai tras cu dalta,
E stabilit: alegerea devine lege!

Romantic incurabil, pustiu și nenăscut,
Vino de-mi linge rana ce ai tăi mi-au făcut!
Fii pansamentul meu naiv, fii miere pe trecut!
Fii plumbul gri din a mea armă, îl vreau pe-al tău căzut!
Așa grăia mândruța fată, ținandu-l tare-n pumnul strâns,
Liber a se elibera de-ndată, liber de-a se lăsa pătruns.
Și cum plăpândul, așadară, cu șase-șase nu s-a uns,
A fost legat, nu într-o doară, în romantism să stea ascuns!

Urâți-l toți, că v-a trădat, urâtul hâd și slut,
Urâți-l că la toți v-a tras, țepe de ne-ntrecut!
Urâți-l că din separarea filmului ce-ați făcut,
Găsiți persan să treceți marea, iar dânsul l-a țesut!
Urâți-l voi, că el e bine, tot face și desface,
După consimțământ și-aprob își duce pacea-n pace.
Și știe că veni-veți voi, matematicieni rapace,
Să-l gâdilați, să-l studiați ca să vedeți cum face.

Și-l veți găsi pe nemișcatul, în pumnul ce-l strângea să-l rupă,
Și veți vedea pe el halatul, atelele și-n mân-o cupă,
Armat cu zâmbetul și-alura de mic ștrengar caragialesc,
În care albul și cu negrul, a(ma)bile se contopesc.

Și atunci veți ști pe dată; deși târziu, abia după,
Veți vedea că e vivace, explozie cu ritm drăcesc,
Veți ști atunci că e din supă, ingredientul românesc!
Vedea-ve-ți că-i însuși războiul, adăpostit sub ochi de lupă,
Și-l veți vedea scrutând puhoiul, cambrându-și șalele din crupă.
Veți observa, sclipind deodată, sub zâmbetu-i copilăresc,
Lacrimi de diamant ce antinomic, obrajii-i puri împodobesc.

Și-și va vedea mândra ego-ul, cu lațe lungi, ce-ademenesc,
Vezi-bine-i clar abia după ce nu mai e nimic din el!
Înaintând un pic din pupă, ia aer viu și nobilesc,
Ambele căi observă mândra nouă, bătătorite-n paralel,
Una-n noroi, cealaltă rouă, în paralel eden vestesc!

Coroana de-o va vrea o fată, vă dau parol că nu glumesc!
Va știi să se facă plăcută, celor ce-au tras și-acum domnesc!
Să știe fata că edenul cărărilor din paralel,
Își trage seva din ideea, de a-L ferici pe El!