Ah, cât bun simț și umilință e-n plâns de-atâtea, atâtea mame
Și câte lacrimi seci au tații, parc-ar fi surzi și muți deodată,
Cum și iubiți, iubite odată, sunt sfâșieri de poze în rame
Ce-au înghețat, ca în icoane… doar cu privirea, devastată.

Și cât de crud e că nu sunt în stare critică făptașii,
Cei vinovați, călăi ascunși sub masca vorbelor deșarte
Că nu sunt ei puși să vegheze!?… Preoții, își știu enoriașii,
Căci viața își scapă cine poate?... Toți, sunt birouri cu pancarte!?…

… N-au nicio sarcină de viață, pentru că nu e-un material,
Nu este ban pentru făcut, oricum deja s-a luat, degeaba,
Iar moartea, viața de mai este, sunt parte dintr-un spiritual,
Ce lor nu le e obiect… Subiect ei sunt, nu noi, pleava!

Ei, stau cu arătător întins mereu spre altul, un neant,
Oricum nicicum nu-s dintre ei -ce nu produc nimic la țară-
Doar cei ce-n muncă sfârșesc zile, cei cum și apa de-un hidrant
De adăpat de bun trai… Ei, ce și iarnă și-o fac vară.

Câtă rușine-i adunată cu aceste spurcăciuni morbide,
Ce stau, cu toate, cocoțate, își tolănind lene în fotolii,
Se pigulind cu vreo amantă prin stațiunile toride,
Pe ce produc cei amărâți… bieți rozători, popor de molii.

Și-au creat un eșafodaj inexpugnabil, de termite,
În care numai ei, ai lor, au drept de acces la reușită…
Restul, de jos, ei muritorii, sunt sortiți sorții lor de vite,
Să mai reziste intubați, ventilați cu aer… nu cu pită.

E țara-n critică de stare, atât de gravă și nu-i cură,
Căci se dau doctori impostorii cu școala la xeroxuri trasă
Și-s de neînlocuit, se pare, că sunt pe veci ei sinecură,
Iar nesimțirea le e-n modul de-o viață… și-i enormă, crasă.

Îmi caut deznădăjduit adepți, colegii mei de clasă,
Că România, țara mea, e-n stare gravă, a mea… ”ACASÔ!!!
02.11.2015