Când moartea îți obține râvnitul rendez-vous
-Din ceata nesfârșită, se dăruind ofrande-
Îi este doar rutină, sinistră, un ”déjà vu”
La veșnica avidă... de flori rupte-n ghirlande.

Neostoită-i vrerea neființei blestemate,
Ce-și face din pieire un piedestal lugubru,
Topind tot ce-i creat cu greu... Calamitate,
Ce-un univers acceptă; să-l țină pur, salubru.

Pe banda rotitoare, cu valțuri, suferință,
Mi-aștept coloana mea, mărșăluind pios
Să cad la cap ce-ntoarce, lângă alții-n neputință...
Doar de-unul singur, singur, un părăsit sfios.

Nu știu de-o să mă-ntrebe de-am și eu vreo părere,
Că m-am zbătut tot timpu-mi, să îi resping favoruri
-De-un nefiind, nu răspunderi, egal, fără avere-
De-o liniște promisă, de eroism, de onoruri!...

Ce-oi fi atunci în suflet, ce-așteaptă și el ”liber”,
Ce-mi las în tipar unic, detaliat clădit
Și-mi pierd un trunchi c-o sferă, un uriaș de ciber
Ce-am strâns, probat... și încă e plin de neîmplinit?!

E parcă împotriva naturii, cum se are,
Resuscitând mereu, vroindu-se eternă
Și de-asta sper că poate și moartea-i reciclare...
Și-o zi, mă voi trezi din nou... cu cap pe pernă!?
01.06.2012