Asemeni algelor în mările sudice,
dorul meu plutește-n noapte.
Are el oare putere să străbată iluzia
și să învețe a iubi?

Pas temător se adună-ntr-o stea,
curgând în lumina blândă a-nserării!
Între un fir de nisip și un val,
iubirea mea e străină de orice poveste!

Ea nu judecă ci iubește,
iubire nebună-nsetată de zori,
de cuvinte, de muguri ori ploi!

Memoria nu uită forma trupului tău,
o modelează-n tăcerile strivite,
încolăcindu-se pe coapsa amforă
care mai păstrează sămânța de om!

Zi de zi trupul meu învață a iubi,
învață mânia, izbânda, sărutul,
învață să culeagă nu mărul păcat,
ci lava iubire a vulcanului pământ!

În vocea mea ce pipăie depărtările lumii,
veșnicia își găsește potecă
și mă străbate, eu, drumul neumblat!