"vezi tu neorânduiala aceasta bizară dintre sprâncenele mele
cutele la fel caracterelor cuneiforme pe care le scrijeleau sumerienii"

întreba vocea tristă și gravă a Almei
într-una din serile în care-aș fi vrut să o știu pe de rost
empatic
cu toate reușitele și renunțările ei cu toate firele albe
cu lucoarea jucăușă a ochilor ei de copil
cu tot

"m-au învățat unii că strugurii sunt acri și răi
prea sus pentru mine
iar eu nu m-am revoltat niciodată decât în mine adânc
și-am poftit"


mă împresura vocea Almei
și aerul din odaie devenea dintr-o dată puțin
mai puțin
în vreme ce degetele mâinilor mele se ridicau instinctiv înspre frunte
spre locul acela îngust

"te conjur draga mea
nu crede tot ce își doresc alții să crezi nu tânji fără să încerci să culegi
nu muri în tine puțin de fiecare dată când ți se cere să mori"