Căzând, închise ochii…
Să simtă adierea…
Curenții calzi ai iadului,
Ce dogorau din umbra
Făcută de pământ.
Și-și limepezi gândirea
Să-și facă loc în cap,
Căci doar un singur gând
Îi vine-acum în minte
Și nu e fericirea,
E ura de-ntuneric,
E furia lui pe demoni …
E ura de mormânt.

„Aaaaaaaaaa…..”
Þipa cât îl țineau plămânii,
Să bage spaima-n demoni
Și să-i anunțe că vine un razboinic
Ce fără frică-n suflet
Le va asasina stăpânii.
Și dracușorii, de tot felul,
Fugeau unde vedeau cu ochii
De frica lui Pugnator.
Căci îi simțeau puterea, ura,
Cu mult mai mare decât ei,
Simțiseră vreodata…
La fel ca frica unui om legat,
De masă-n abator.

„Vă voi tăia pe toți,
În mii de bucățele,
Și vă voi da la câini,
Să vă mănânce cruzi,
Din palma mâinii mele”
Þipase crunt Pugnator,
În libera cadere.


Și după lungul lui picaj,
Ajunse fix pe fundul
Abisului de smoală,
Cănzând pe un genunchi
Cutremurând tot iadul
Lui Lucifer,păgânu`,
Cu gândul că-l omoară.
Nu-l va ierta o clipă
Îl va privi în ochii,
Cu furie nebună,
Pe regele de seară.

Căderea lui formase
Un crater uriaș,
Sărind de sub picioare
Doar bolovani imensi de lavă,
Cu o viteză uimitoare
Ce străpungea toți dracii,
Ca inima de om,
Atinsă de otravă.

Dar iată că la poartă,
Când ridicase capul,
Văzu` ce doar poveștile
Putuse să mai vadă.
E paznicul de gardă!
E cel ce îi întâmpină
Pe toți războinicii cei bravi,
Ce vor să calce breji,
A iadului ogradă.

Se duse înspre el și-i spuse,
Fără să se de teamă
Că-l va zdrobi sub talpa lui uriașă
Ce munții îi destramă:
„Ascunde-te acum,
nu fi așa de brav,
Căci am venit să vă ucid pe toți...
Toți demonii din iad!”
Când auzise paznicul,
Bufni instant în râs,
Cum se credea destonic,
Un mic răzbunător
Cu suflet de războinic.

„Bine-ai venit în iad!”,
Răspunse Cerber calm,
Trosnindu-și toate cele
C-am cum trosnesc uscate
O mană de surcele.
„Sfarșitul tău i-aici!
Fii gata c-o să mori
Mai repede ca soarele
Acoperit de nori!”
Și cu viteza unui fulger
Voi să îl zdrobească
Sub pumnul lui imens.
Însă Pugnator fu agil
Și se feri instant
De parcă-oprise timpul,
Momentului intens.

Cu o viteză și mai mare
Decât viteza lui,
Sui pe brațul negru
Și împletit de foc,
Știind că sabia lui de gheață
Va perfora ușor
Doar ochiul minții sale,
Făcându-i agonia,
Ce poate să-l doboare
Căzând atunci, pe loc.
Și îi străpunse inima
Lipită de pământ,
Ca să-l trimită în abisul,
Neantul dispărut.

Acum el încă luptă,
Să ne distrugă rău-n gând,
Și să nu știam măcar o clipă,
De răul cel de pe pământ.