orașul zace ca un urs bătrân. din când în când,
viscolul se trezește și face piruete
prin nervii mei întinși. o ambulanță
taie liniștea, golul din urma ei
rămâne să mă doară asemeni unui membru amputat.

fac ordine prin rafturi. de nu știu unde cad
două cărți, cu zgomot de crengi frânte
s-a pus praful pe ele, le scutur și citesc
Iarna vrajbei noastre, Fructele mâniei –
mi se usucă zâmbetul pe buze, alerg să aprind
toate luminile.

în orice poezie scrisă pentru tine
(dar tu nu le-ai citit niciodată),
e vorba de-o femeie ce-a tăcut până când
ridul de pe frunte s-a adâncit în forma
unui semn inutil de-ntrebare.
mai are câteva. unul ca un fruct pârguit,
altul seamănă cu o floare de gheață.

acum scriu despre mâine. în grabă, tremurând.
suflu în pumni, mi-s reci ca de mort
și s-ar putea să nu îmi ajungă
cerneala.