Frunzele plutesc pe aerul blând
Copacul e trist si plăpând
Crengile-s încovoiate
Și de frică despicate.

Iarba verde s-a stins
Natura e de un gri aprins
Cerul…n-are pic de culoare
Totul e trist în zare.

O ultima fărâmă de speranță
O aduce ea, draga mea iubită
Prin privirea ei înduioșătoare
Cu un corp în plină splendoare.

Monotonia tremură în prezența ei
Copacii,deși goi, își înnalță coroana
Corbii speriați își iau zborul
E culoare acolo unde pune piciorul.