poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-28 | |
Credem că noi oamenii suntem,
în bună parte, holgramele imaginii lui Dumnezeu risipite cu dărnicie de El pe tot rotundul pământului în miliarde de exemplare diverse. Credem că în noi se ascund tainice universuri neștiute încă nici măcar de noi... Mai credem că viața noastră, a fiecăruia, este o scurtă și caldă fâlfâire a viselor de-o clipă a întregului cosmos care stă ascuns cu măestrie în umbra luminoasă a Creatorului său și al nostru. Deși, pe plan fizic, așa cum arătăm noi acum, credem că suntem bine limitați în timp, în realitate, pe plan spiritual, sperăm că suntem și vom fi întru totul eterni... Străduindu-ne să credem toate acestea, fiecare ne zbatem încă de pe acum să câștigăm priorități în splendida eternitate roză și să ieșim mereu biruitori în lupta cu legile infinitului spre care țintim optimiști, convinși că suntem programați să fuzionăm inevitabil cu veșniciile albe sau negre, după meritul nostru de ieri și de azi. De aceea, încercăm cu disperare să facem timpul nostru să vibreze totdeauna în favoarea noastră, convertind schijele secundelor în ani lumină și anii lumină să-i comprimăm în secunde și nanosecunde. Noi credem că am fi dispărut dacă n-am fi învățat să umplem golul uriaș al tăcerii cu mlădioase vorbe umane și sunete muzicale modelând tăcerea surdă cu armonii divine pe care acum le semănăm în spațiul infinit să le-audă tot universul. Mai târziu, noi am descoperit că putem modela chiar și lumina din jur amplificând-o și înnobilând-o până la rangul de lasere tăioase cu care pipăim universul de jur-împrejur, săgetându-l cu impulsuri și străluciri orbitoare ce fac stelele să pălească de invidie. De la o vreme, pretindem cu tărie că am ajuns să fim chiar creierul unic al universului, cu care reflectăm inteligența lui concentrată în noi cei ce-am devenit tranzistorii vii ai haosului nemărginit, deciși, în final, să îndoim spațiul cosmic ca pe un sul de hârtie, să ne jucăm cu el, să zigzagăm printre stelele lui și să ni-l subordonăm, căutând semeni ca noi... De la o vreme, am ajuns să fim posedați de ambiții luciferice și ne spunem convinși că suntem dumnezei, dorind ca universul să tremure supus în fața noastră. Da, așa ne spunem tot mai des: că suntem dumnezei! (Și ce-i mai straniu: nimeni nu ne-a contrazis până acum!) Dar de ce oare? Și până când? Până când?
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate