Credem că noi oamenii suntem,
în bună parte,
holgramele imaginii lui Dumnezeu
risipite cu dărnicie de El
pe tot rotundul pământului
în miliarde de exemplare diverse.
Credem că în noi se ascund
tainice universuri
neștiute încă
nici măcar de noi...
Mai credem că viața noastră, a fiecăruia,
este o scurtă și caldă fâlfâire
a viselor de-o clipă a întregului cosmos
care stă ascuns cu măestrie
în umbra luminoasă
a Creatorului său și al nostru.
Deși, pe plan fizic,
așa cum arătăm noi acum,
credem că suntem bine limitați în timp,
în realitate, pe plan spiritual,
sperăm că suntem și vom fi întru totul eterni...
Străduindu-ne să credem toate acestea,
fiecare ne zbatem încă de pe acum
să câștigăm priorități în splendida eternitate roză
și să ieșim mereu biruitori
în lupta cu legile infinitului spre care țintim optimiști,
convinși că suntem programați
să fuzionăm inevitabil cu veșniciile albe sau negre,
după meritul nostru de ieri și de azi.
De aceea, încercăm cu disperare
să facem timpul nostru să vibreze
totdeauna în favoarea noastră,
convertind schijele secundelor în ani lumină
și anii lumină să-i comprimăm în secunde și nanosecunde.

Noi credem că am fi dispărut
dacă n-am fi învățat să umplem golul uriaș al tăcerii
cu mlădioase vorbe umane și sunete muzicale
modelând tăcerea surdă cu armonii divine
pe care acum le semănăm în spațiul infinit
să le-audă tot universul.
Mai târziu, noi am descoperit
că putem modela chiar și lumina din jur
amplificând-o și înnobilând-o
până la rangul de lasere tăioase
cu care pipăim universul de jur-împrejur,
săgetându-l cu impulsuri și străluciri orbitoare
ce fac stelele să pălească de invidie.

De la o vreme, pretindem cu tărie
că am ajuns să fim chiar creierul unic al universului,
cu care reflectăm inteligența lui
concentrată în noi cei ce-am devenit tranzistorii vii ai haosului nemărginit,
deciși, în final, să îndoim spațiul cosmic ca pe un sul de hârtie,
să ne jucăm cu el, să zigzagăm printre stelele lui
și să ni-l subordonăm, căutând semeni ca noi...
De la o vreme, am ajuns să fim posedați de ambiții luciferice
și ne spunem convinși că suntem dumnezei,
dorind ca universul să tremure supus în fața noastră.
Da, așa ne spunem tot mai des:
că suntem dumnezei!
(Și ce-i mai straniu: nimeni nu ne-a contrazis până acum!)
Dar de ce oare?
Și până când?
Până când?