Nucii stau goi în umbra de granit a Cuvântului nespus
și se mint – venele noastre, titanice,se varsă
întru învinețire pe cerul lipsei nesfârșite
dându-i roșeața…
Pântecul albastru soarbe învinețirea
de pe piroanele păgâne ale crengilor de nuc…
Eu,
încă mai port pe umeri imensele dimineți
în care o căutam pe EA,
ma mai trezesc încă, în strigătele tâlharilor,
cu fluierele picioarelor zdrobite…
Diminețile obosit de albe printre amarul din oglindă
și ea – gustă, îndulcește-te!
Dulceața de măceș, nu fără sâmburi, se scurge…
Crește.
Măceșul, naivul, crede că mă fericește
cu firave flori sângerii ce răsar pe obrajii ei
în falsele dimineți ce nu fumegă,
È™i UITÃ,
uită de spinii ce se încolăcesc printre coaste,
uită de cuiele ce mi se poticnesc în palme…

Nucii își sorb înapoi vlaga
vărsată-n noapte,
căci toaca bate.
Diminețile încep a înflori
prin Soare,
iar Eu…?