Unde este Þara Părinților cu Inimi de Aur?

E acolo unde roua copilăriei
strălucește pe toate florile
tristeții
și bucuriei

Acolo unde, în grădina secretă
a inimii,
o balanță micuță
poate să țină în cel mai duios echilibru
o nucă de cocos
și o frăguță

Până la Þara Părinților cu Inimi de Aur,
ai de trecut, nu-i ușor,
două țări:
una de peste treizeci și ceva de munți,
alta de peste treizeci și ceva
de mări

De aceea, chiar nu știu
cine s-ar mai încumeta
să bată o cale atât de lungă,
în afară de tine
și de inimioara aceasta - de aur -
a ta







Eu de ce nu sunt tristă ?

Tu nu ești tristă
pentru că tristețea celor mici
o poartă pe spatele lui un arici

Þepii lui –
când te întâlnești cu el să îi spui
și să-i mulțumești... cât poți tu de frumos –
sunt tristețile copiilor
aruncate de suflet pe jos

El doar vine și se tăvălește,
în nopțile fără stele și fără lună,
prin tot felul de tristeți
adunate în mai mult de o săptămână

Cu cele mai curate, sau cu cele mai vii,
își înlocuiește, pe pipăite,
țepii pierduți
în vitejeștile bătălii

Când o să-l găsim pe domnul arici,
să-mi aduci aminte de tot ce ți-am povestit
azi, aici

Nu aș vrea să uit
să îți arăt - numai ție -
câteva tristeți dintr-o altă
fericită copilărie








Lacrimile sunt toate la fel?

Ar dori ele să fie -
mai ales cele de tristețe
cu cele de bucurie

Și cum să nu le placă
să se înșire asemeni unor mărgele
la ochișorii căprui
și albaștri
ai fetițelor mele?

Dar eu nu o să le permit

Niciodată !

Mai bine le plâng, una după alta,
atunci când vreau să mi se pară
că sunt
supărată

Mai ales că
uneori trebuie să știi
și altfel decât tine cum este
să fii









Ce este o poezie?

Este o mărgică de bucurie

cam așa, ca mărgica pe care, după perdaf,
a găsit-o găinușa babei
în praf

Să nu crezi că e vreo turmă de vaci,
ori vreun sac cu bănet

sau că, dacă te-ai îmbogățit cu o sută de cuvinte,
te transformi în cocoș sau
poet

Ci să crezi, atât - să crezi cu doi de e -
că o poezie
este întâlnirea ta, pe un drum prăfuit,
cu mărgica asta
de bucurie










De ce este așa de parfumată o lăcrămioară?

Pentru că lacrima de fetiță
este o floare cu adevărat
foarte rară –
nu orice lacrimă vărsată pe cale
are mireasma unor petale
O boare numai, și este de ajuns
ca să afli că în adâncul sufletului
acestei flori ai pătruns,
ca să poți prinde urma de rouă a unui fior
ce s-a încolăcit pe tristețe
din zbor

Da, copila mea, un mărgăritar nu întâlnești
la tot pasul în viața prin care călătorești,
de aceea,
dacă o să-ți iasă vreodată înainte,
tu să îi dăruiești micuței cârlionțate
numai două cuvinte

Nu îți spun care, nu îți spun cum,
ci doar că, pentru ea, sunt singurele cuvinte
din lume
care au și înțeles

și parfum










Cine pictează curcubeie pe cer?

Un pitic care înghite cu noduri
când vede că spre cer nu sunt poduri

Nici nu începe bine sezonul de ploi
că imediat piticii sunt trași de bărbi
în noroi

Rareori când băieței și fetițe
nu zăresc în șiroaiele de pe străzi
bărcuțe de hârtie, scufii decolorate
sau cizmulițe

Așa se face că un pitic
trebuia să uite odată și odată cât e de mic
și să se urce până la nori

pe o scară

cu acuarele la subțioară










Eu de ce nu m-am născut floare?

Pentru că nu ai mai fi avut în lume
asemănare –
și chiar nu știu cât de extraordinar te-ai fi simțit,
draga mea,
printre atâtea buruieni care ar fi dorit,
locul, pe pământ,
să ți-l ia

Dacă mă gândesc mult
la florile frumoase, ... dar pieritoare,
mi se face și frică să îți răspund

la-ntrebare

Hai, mai bine, să ne bucurăm de faptul
că ești o fetiță nostimă
și deschisă,
ca o floare numită narcisă

Meditativă și delicată,
precum o panseluță în lumină
scăldată

Că ai obrazul unei petale de trandafir
și privire de lăcrămioară,
timiditate de ghiocel și, deloc nu mă mir,
avântul păpădiei… când zboară

Că parfumul tău de petunie
îl împrumută, seară de seară, o pijama,
în timp ce din zâmbet își extrag, matinale,
culorile,
o zambilă și o lalea

Tu știi că, atunci când te comporți elegant
și cuminte, ca o fetiță,
îmi vine să te strig ... ‘Garofiță’?

Iar când ești neastâmpărată
și fierbi de nerăbdare, ca un băiețel,
îmi vine să te strig ... ‘Mușețel’?








Florile sunt prietene între ele?

Nu toate,
unele flori sunt atât de sclifosite, altele
atât de ciudate,
multe sunt nu doar egoiste, ori neînchipuit
de fățarnice,
ci de-a dreptul moarte de ciudă
pe cele răbdătoare
și harnice

Unei flori îi trebuie nu doar dăruire,
fetița mea,
ci și un car de noroc,
pentru a-și afla în scurta ei viață
de floare obișnuită
o prietenă cuminte ori una
deșteaptă foc

Dar când se găsesc,
o, când se găsesc,
stau toată ziua îmbrățișate

și mai multă culoare în petala lor
nu se poate

și mai multă bucurie într-un buchet
n-ai să vezi
decât atunci când, într-o zi,
se vor scutura peste inima ta
pomii îndrăgostiți
din livezi







Ce înseamnă să iubești?

Să iubești înseamnă să crești
fără să se piardă ceva
din inima ta

Dacă nu crezi, poți să te întorci
la anii de dinainte
și-o să simți că dragostea unei mame
niciodată nu minte

Să iubești, fetița mea, înseamnă să auzi,
chiar cu mâinile pe urechi,
de la orice depărtare,
cum ticăie inimile ființelor mici
într-o Inimă mare

Să înțelegi pe câte limbi bodogănește
un ceas
despre timpul nesfârșit al iubirii
care de trăit ne-a rămas

Să iubești e basmul cel mai frumos
din cărticelele tale
nemaipomenit ilustrate

Singura poveste pe care,
dacă ai grijă să îți păstrezi
sufletul de copil,
poți oricând să o transformi
în realitate






Cine dansează pe un fir de iarbă
cu Regina Nopții?

Un greier, privește:

Un greier veșnic îndrăgostit,
fără somn...
Un greier ce și-a amanetat chitara
pe un titlu de mare domn

Un greier naiv, optimist din fire,
pentru care viața nu e trudă la câmp,
ci ... plutire.

Un greier boem,
mistuit de-un vis, cam plăpând...
Cufundându-se zile fără număr
în punerea pe note a unui poem
de un rând

Un greier trecut, inevitabil, prin multe,
atâta învățând :
să danseze, să cânte,
să se asculte

Suplu, ager, brun, pomădat,
învârtindu-se prin saloane elegante
în fracu-i lucios
și uzat

O, un greier cum doar greierele,
din cupa florii, iubirea știe să o deguste,
subtil,
el, care a sedus vlăstarele cele mai nobile
în pașii unui cadril

El, care face distincție între un parfum
și altul,
între un giuvaier și un fals

Iată-l,
dansând cu însăși Regina Nopții,
pe firu-i de iarbă,

un vals...









Cine a inventat sunetele?

Un sunet l-a inventat -
pe vremea când furculițele nu știau
să danseze frumos în farfurii -
o mâna de fetiță care a tremurat
de teamă să nu fie prinsă la masă
născocind melodii

Alt sunet,
cu primul foarte potrivit,
l-a inventat năsucul unui băiețel cam...răcit,
bun suflător de vise în batista mototolită
la vreme aspră
și necăjită

Imaginea ceșcutei de porțelan
nu aș vrea s-o răstorn,
dar am auzit că un sunet minunat
l-a creat mușcătura unui copil înfometat
dintr-un corn,
și abia apoi plescăitul de plăcere
la amestecarea în ceai
a linguriței cu miere

Însă cele mai multe și incredibile sunete
le-au inventat
cei care nici măcar nu au ținut în brațe
vreun instrument,
de aceea, fiindcă mereu i-am auzit și apreciat
nu pot să nu spun nimic de

marele

și

inegalabilul lor talent









Cine mângâie florile când sunt supărate?

Vântul este cel care mângâie
pe catifelații lor obrăjori
supăratele flori

Doar vântul,
ce adie câteodată atât de ușor,
încât aproape stârnește
curenți de invidie
printre umbrele colorate ale fluturilor
în zbor

Și totuși, chipul lui cel adevărat
nicio floare nu îl zărește -
niciuna nu știe
dacă vântul e trist atunci când o mângâie,
ori dacă zâmbește

De aceea, florile supărate
se înveselesc … doar pe jumătate

Norocul lor este că, din când în când,
se întâmplă să le mai iasă în cale
și câte o fetiță ca tine,
dăruindu-le puțin parfum
din inimoara ei ... cu patru petale










Melcii de ce nu se grăbesc niciodată?

Pentru că lumea este prea minunată
ca să o parcurgă în mare viteză

Și apoi,
dacă se întâlnesc cu o pioneză -

una care stă toată ziua cu vârful la soare
ca să vadă cum trec pe deasupra
căsuțele umblătoare?

Dar melcii nu se grăbesc
și pentru că, înaintea nopții eterne,
așa li se pare lor mai firesc:

să apuce să lase în urmă o dâră luminoasă
pentru stelele
fără casă









Ce este un Univers?

- Un Univers este o casă
în care stelele stau împreună la masă
și luminează frumos
și mănâncă aproape tot
și mama lor nu se supără dacă nu mai pot

- Un Univers e o carte mare,
din care răsfoiești puțin la culcare,
apoi adormi
și descoperi că nimeni n-a scris
în cartea asta de ultimul vis

- Ba nu, un Univers e o mașinărie ciudată,
care nu se oprește din mers
niciodată,
fiindcă-n Inima lui e un ticăit,
pe care, cine se teme când rămâne singur,
eu cred că l-a auzit











Care este cea mai sensibilă floare?

Cea mai sensibilă floare
eu cred că este aceea pe care o doare
gândul greșit că nimeni nu o iubește -
aceea care stă pitită în umbra altor flori
și vorbește:

Pe mine, nimeni nu o să poată
să mă strângă în brațe vreodată!

Oare, dacă n-aș avea în trup nici un spin,
asta m-ar durea mai puțin?

De mâine, niciodată nu mă mai ofilesc
pentru toate câte mă necăjesc!

Hei, drumețe,
ai la tine vreun leac de tristețe?

Nu m-a auzit, nu-i nimic,
altă dată nu îi mai zic!

Ce frumoasă ești tu, albăstriță,
dacă aș fi copil, te-aș face o coroniță...

Of, iar nu-mi dă pace o amintire ciudată:
se făcea că mă mângâie o frunte însângerată...

Gata, surioarelor, la culcare,
eu rămân să privesc Carul Mare!







De ce se face mereu noapte?

Pentru ca îngerii noștri păzitori
să facă între ei schimb de iubire
și șoapte

Doar noaptea,
de pe cea mai apropiată stea nedescoperită,
câte un spiriduș astronom
în căsuța lui din vis
te invită

Uneori,
adormiți cu nasul în flori,
viteji licurici rătăciți de cete
se trezesc la bătaia speriată a inimii
unei fete

Noapte, copila mea, se face mereu
și pentru că zilei
îi vine întotdeauna atât de greu
să mai joace în horă
când de brațul ei se prinde
...cea de a douăzeci și patra
oră







Ce fac toată noaptea stelele-n cer?

De exemplu,
unele stele-fetițe
își cos, modeste, paiete aurii
pe rochițe

Alte stele,
mari amatoare de brățări și inele,
bat constelațiile până le cad flecurile
și se sting în înalt
toate becurile

Câteva, în hălățele
alb-sidefii,
ajută la nașterea cosmică
a galaxiilor de copii

Stelele-băieței,
fără să poarte vreo vină,
își încrucișează,
asemeni celor mai bravi soldăței,
spadele lor de lumină

Altele își iau schiurile în spate,
ca niște comete
adevărate

Dacă dorul de stele o să te afle
și pe tine, fetița mea,
trează,
o să vezi cum, în grădina cerului,
la capătul fiecărei priviri de copil
îmbobocește câte o rază







De unde vine lumina?

Lumina nu vine de altundeva,
ci de acolo de unde un pitic a văzut încolțind
prima stea
în ghiveciul lui sferic,
plin cu spaime de întuneric


Lumina vine de la singura fereastră,
ce îngăduie soarelui să se deschidă ca o floare
în glastră,
și, când ziua îi face vânt,
să își sufle tot polenul de aur
peste umbrele verzi dansând de pământ


Lumina vine, cu viteza ei, chiar din infinit,
crezând că a mai rămas în lume ceva neiubit -
de aceea, abia după ce se convinge
că totul, în culorile curcubeului,
a fost hașurat,
se întoarce
de unde-a plecat










Când începe o dimineață?

Când se rupe firul negru de ață
pe care luna încearcă să înșire prea multe
stele,
pentru a se mai putea lăuda mării, în zori,
cu cele mai strălucitoare
mărgele

O dimineață începe când nimeni nu se așteaptă
ca un soare - care nici măcar nu are picioare -
să cadă pe treaptă;
fără să-și frângă însă vreo rază
până
înspre
după
amiază

Așa începe o dimineață:

Cu o floare care se spală pe față,
suflecându-și petalele colorate
până la înverzitele
coate

Și cu o vrăbiuță care se minunează
de faptul că lumea niciodată nu-i trează
când ea își execută săritura
dintâi
din corcoduș în cais, din cireș
în gutui

Important, până la urmă,
este că dimineața începe oricum
și că, din calea frumuseții ei,
nu se poate fugi

nicidecum









Unde se întâlnesc toate cântecele?


Toate cântecele se întâlnesc
acolo unde oamenii se iubesc,
acolo unde tăcerea este un copil care știe
să pună pe muzică… orice poezie

Acolo sunetele fac tumbe și salturi,
și Înaltul este făcut din mai multe înalturi,
cât să primească fiecare
aripi colorate ce-l ajută să zboare

Cântecele se întâlnesc câteodată în herghelii
de cai albi cu pletele argintii
sau în palatele de dincolo de nori
unde spiridușii învelesc în foițe de lumină
bomboane de rouă pentru coșulețul
cu zori

Dar tu trebuie să cauți tărâmul acela,
numai tu, nimeni altcineva,
dacă vrei să te întâlnești cu toate cântecele
... adunate în inima ta









Ce culoare are un zâmbet?

Asta e întrebarea mea preferată:
un zâmbet are o culoare
de fată

Pardon, un zâmbet are o culoare
de băiat - ce amețită sunt,
am uitat

Sau, poate că n-am uitat nimic,
dar mă grăbeam să îți zic
ceva de o ne_mai_po_me_ni_tă
importanță:

Atenție...la nuanță!

Mie, de pildă, îmi place mult
zâmbetul copilăros care bate
înspre un roz palid
de soare
cu umbră violacee
în spate

Dar și zâmbetul acela matur,
de la mijloc de scufundare
în mare,
când nu mai contează nimic,
decât schimbul infinit

de culoare









Oamenii de ce se nasc atât de mici?

Oamenii se nasc atât de mici,
ca să îi poată da Dumnezeu
cu lipici -
pe toți,
nu doar pe aceia mai înfipți,
sau mai hoți

Un strop pe guriță, pe năsuc,
și pe frunte,
să nu știe la părinți
să se-ncrunte

Un strop pe mânuțe, pe burtică
și pe picioare,
să nu cadă din cer
când învață să zboare

Dar, poate că oamenii se nasc,
de fapt,
mici si drăgălași,
pentru ca din brațe să nu mai poți
să îi lași









De ce s-a născut Pruncul Iisus?

Pentru că Dumnezeu, draga mea copilă
este plin de dragoste
și de milă:


Cum crezi că ar fi putut El să lase
netrăite de copii
Tainele sale frumoase?

Pentru că până și brazii s-ar fi simțit
foarte triști
și neîmpodobiți,
dacă Dumnezeu nu i-ar fi făcut,
la nașterea Fiului Său,
fericiți

Pentru ca bucuriile
să aibă, în sfârșit, o soră...mai mare,
care să știe să le îndrepte,
din când în când,
nimbul de sărbătoare

Dar eu cred că Pruncul acesta Sfânt
s-a născut pentru ca, prin inima Lui,
să se reverse adevărata Dragoste
pe pământ:

Dragostea mântuitoare,

Luminând, cel dintâi,
Chipul
unei Fecioare.








Fulgii de zăpadă știu să vorbească?

Numai în limba copilărească

Pe care și fetiță și băiețel
o stâlcesc
aproape la fel

Încă nu se știe de la cine
au învățat fulgii de zăpadă să vorbească
așa de bine

Cea întru totul nevinovată
de povestea aceasta, se pare,
ar fi doar profesoara lor...
de ninsoare

Eu, una, de când iau lecții de mirare,
aici, pe pământ,
nu am mai văzut
pe cineva care să împartă
în atâtea milioane de albe silabe

un singur cuvânt








Câte cuvinte încap pe o hârtie?


Pe o hârtie încape un singur cuvânt:
Sunt!

Sunt un fel de copil pe care-l citești
în tine,
când te trezești!

Ba nu, sunt sunt om foarte mare
așezat pe două picioare!

Un Pinocchio care a dat peste călimara
cu cerneală
și scrie cu nasul,
la repezeală...

Ori, poate, un roboțel
cu o telecomandă stricată,
ce visează să zboare prin viitor
cu mașinuța de altădată...

Dar tu…

Tu ești cea mai clară dovadă că
pe această - albă - hârtie
“sunt” începe de la doi
și trece de “mie”











Mă ajuți să-i scriu lui Moș Crăciun o dorință frumoasă?


Dragă Moș Crăciun,

Numele meu este ... fetiță
și prenumele ... inimoasă

Îți scriu printr-un fulg de zăpadă,
care, tremurând, m-a rugat
să-l trimit cu o dorință de copil,
spre tine, imediat

L-am trimis, dar, Moș Crăciun,
atunci când zărești un fulg mărunțel,
uite: atâtica,
să iei repede-repede din săculețul lui
scrisorica

Chiar dacă tata mi-a zis
că o dorință de iubire se împlinește
acolo unde, pe pământ,
o steluță de argint se topește,

Eu nu vreau ca fulgușorul acesta de nea
să se topească

din cauza mea









De ce sunt albe ninsorile?

Pentru că, la sfârșit de an,
cu săpun de nea își spală hăinuțele murdare
toate culorile

Pentru că, oprindu-se în loc,
să întindă o mână de ajutor unui om de zăpadă
fără noroc,
nu există băiețel care să nu știe
din câți bănuți de argint se încropește
o bucurie

Ninsorile sunt albe și pentru că,
la rugămințile fetițelor inimoase,
aflând că sunt vii,
iarna a eliberat
toți fluturii înfipți de ger
în ace cu gămălii








De ce ține ghiocelul capul în jos?

Un ghiocel ține capul în jos
pentru că în sufletul lui
totul e atât de pur,
de frumos,
încât nici nu ar mai răsări
de sub plăpumioara sa de zăpadă,
de rușine...
să nu se vadă

Un ghiocel
niciodată nu o să știe
ce înseamnă patimă, ce înseamnă
mândrie -
e prea candid și smerit,
uită-te la el,
ca să nu rămână toată viața...

un ghiocel









Există copii cuminți?

Eu nu știu,
dar putem să întrebăm alți părinți:

O mămică de fetiță,
care, și cu ochii lipiți de somn,
reușește să ajungă
la grădiniță

Un tată de băiețel ordonat,
în stare să găsească,
până și în cea mai mare dezordine,
lucrul necăutat

Un părinte de copil nemaipomenit
de silitor,
care știe că, atunci când te concentrezi
la joaca de după muncă,
orele trec cu mult mai ușor

Oho, și mai sunt copii cuminți,
după cum mi-au mai zis mie
niște părinți:

Un tată de băiețel rotofei,
pe care nu îl poți convinge
să ducă la gură
ceva sărat, dar fără glazură

Sau o mamă de fetiță plină de hărnicie,
pentru care, a vedea o pată pe haină,
e, până la un punct,
aproape o bucurie

Putem, fetița mea, dacă vrei,
să întrebăm pe orice părinte

Nu se poate să nu aibă fiecare,
bine ascuns în sufletul lui,
un copil

frumos,

deștept

și cuminte










Cine este rege în împărăția culorilor?


Rege, în împărăția culorilor este un vis,
pe care, deși toată lumea l-a văzut,
nimeni nu l-a descris,
un vis ce se aseamănă foarte mult cu al unei flori
zicându-și regina nopții
fiindcă ațipește în zori

Despre regele acesta s-a zvonit până departe...
S-au scris de la mii de cărți
până la o singură carte -
una atât de colorată,
încât, fără puțină imaginație,
nimeni nu îl mai poate zări, în întregime,
vreodată

Dar mie mi-a spus un copil,
pe un ton foarte mândru,
dar și foarte umil,
că, într-o zi, pe când își făcea de lucru
cu un caiet,
se trezi cum cineva îi șoptește,
la urechea ascultătoare, încet:

- Să ai mare grijă când scrii,
regele culorilor e foarte supărat pe oamenii mari
și pe cei mijlocii,
fiindcă, vezi, niciodată,
după ce o lasă pe veșmintele lui,
nu se mai întorc să șteargă
o pată









Care este cea mai mare faptă bună?

O faptă bună, fetița mea,
a fost atunci când ai mângâiat,
pe zdrobita lui cochilie,
un melc...
mai mult decât supărat

O faptă grozavă ai făcut,
mă tem,
și atunci când ai dat furnicii
de pe un perete...
dumicatul tău de pâine cu unt
și cu gem

Ce faptă minunată - îți amintești? -
ai făcut atunci când te-ai rugat
pentru mine...
ca să te ajut să mai crești

E drept, acum că ai crescut,
faptele bune s-au cam împuținat,
dar au sporit, copila mea,
în iubirea care le face să fie

mari cu adevărat










Toate întrebările au răspuns?


Absolut toate

Dar numai dacă sunt niște întrebări...
educate

Pentru că și răspunsul, oricât de mic,
la fel a fost învățat:
să nu se ivească niciodată...
neîntrebat

În altă joacă de idei,
după cum bine știi,
cele dintâi întrebări la care sosește repede
un răspuns
sunt întrebările ... de copii

Eu deja am înțeles
că, atunci când te întreb pe tine ceva,
răspunsul poate

foarte

foarte

foarte multă vreme

întârzia






Ce este o depărtare?

O cărare...

Pe care nu orice copil reușește
să o străbată la fel de repede
cum gândește

---

Pe care oamenii iubitori
nu au trecut-o pe hartă,
anume ca să nu îi despartă

---

Pe care nici un suflet
nu poate să o șteargă
dacă în întâmpinarea aproapelui
nu aleargă

---

Dar mai ales pe care
nu o poți parcurge până la capăt,
depășind orice hop,
dacă inima ta nu are, printre altele,
și un scop










La ce visează o floare de păpădie?

O floare de păpădie
visează la mai mult de o mie
de zboruri către lună
și prin soare-napoi

Ba, visează câteodată că oameni ca noi,
ca mine și ca tine, cu inimile pline
de fulgi nenumiți ‘de zăpadă’,
o să-și cânte bucuria înfloririi
în stradă

Tu nu știi,
dar păpădiile nu se pot scutura
dacă o inimă mică nu își suflă
toată dragostea sa
peste părul lor necăjit de o adiere de vânt
în trecere pe la mijlocul prieteniei
dintre cer și pământ









Unde se oprește un Vis?

În lunga lui călătorie,
un Vis
se oprește acolo unde porțile Imaginației
s-au închis

Dar și acolo unde,
în Împărăția Dragostei Fără Hotar,
descoperă inimă după inimă
bătând... în zadar

Un Vis adevărat
nu se arată niciodată când ești
obosit, ori pe cale
să ațipești –
aceea este doar o scurtă visare,
o călătorie ... înșelătoare


Tu să nu fii tristă:
sufletele de copii descoperă la timp
că un capăt al Viselor
nu există

Geniul lor de mici visători
permite chiar și celui mai naiv gând
să se împlinească

înainte ca oamenii mari
din închipuire
să se trezească









Cât ține o copilărie frumoasă?

O copilărie frumoasă
ține cât stelele, mărunțelele,
mișună cerește prin casă

Cât în povestea vieții tale
există părinți și prieteni adevărați,
care nu pot îndura să o vadă
pe Cenușăreasa cu rochia ponosită,
ori pe Albă ca Zăpada
cu ochii înlăcrimați

O copilărie frumoasă
ține, cu aproximație, cam o veșnicie,
dacă ai grijă să îi faci,
când mai pierde câte un dinte,
o bucurie

Dar, cel mai mult, copila mea,
ține atunci când nu trăiești
în suflet cu dorința, ori doar cu teama

că o să crești









Þie de ce îți este cel mai dor?

Mi-e dor de un prieten, atât,
de un suflet care să îmi țină cerului de urât,
atunci când se întâmplă să mai picure
câte-o stea
în găletușa de la cișmea

De lungi călătorii cu privirea
spre norii de altădată,
mâncându-și poamele albastre
furate din sân,
la hotar de copilărie neîntrebată,
pe căpițe de fân

Dor de o bucurie,
mai ceva decât străvezie,
cu vinișoare de lumină încâlcindu-se,
întotdeauna pe față,
deseori pe furiș,
în cel mai dulce păienjeniș

De ghicitul în visuri și de ținutul
de șase,
când linia inimii e întretăiată
de hotărâri curajoase,
când rămâi cu speranța înnodată
de infinit,
acolo unde, în fiecare zi,
își mai serbează dispariția
câte un copil
fericit