s-ar putea să las acum soarele în urmă
peste gânduri eu nu mai pun așternut de-ndoială
de-atâta judecată mi-e rece uneori
și-atunci
las camerelor spațiile în triunghiuri
pragurilor loc pentru pășit înapoi


între mine și tine
duminica își chema prânzul altfel
nu am știut nicicând dacă doi înseamnă
înmulțirea numerelor pare
impare
sau pur și simplu
așa l-a lăsat Dumnezeu


s-ar putea să așez acum
treiul tău într-o altă sferă
ochii ei mari
să închidă în urmă soarele tău
măsurându-ți în iertări iubirile
precum albele iasomii
sau poate florile acelea
ce răsar o singură dată în viață


ea s-ar lăsa iubită
ca nopțile pierdute în viu
nu ți-ar clinti temerile
nu ți-ar aduce niciodată
marea mai aproape
de secundele nunților în ceruri
ea ar fi sfertul mereu cerut
înainte de înserat
și prânzul acela așteptat
ca o grână coaptă


s-ar putea să merg acum
într-unul din colțurile tale
acolo unde ți-ai amintit
că am lăsat un ceas
de câte ori îți spusesem
eu iubesc viața nu ora
tu îmi culegeai pietre de jad din iriși
niciodată safirul și nici măcar
o picătură de iubire


erai atât de închis în agate
încât negrul mat lăsa
urme de humă peste buzele arse
în anii-nșelați
eu îți aminteam cum
duminicile se joacă
de-a v-ați-ascunselea cu tine
și nici măcar ultima nu a venit
decât între două rotocoale de iluzii
în care îți conturai trecerile